George Banu este un eminent teatrolog de origine română, profesor la Universitatea Sorbona din Paris, el făcând parte din elita teatrului mondial. Purtând de curând o discuţie cu un foarte cunoscut om de teatru craiovean, Emil Boroghină, despre românul George Banu în cultura lumii, acesta îl aşază în imediata apropiere a triadei Eliade-Cioran-Ionesco. În luna iunie, George Banu a aniversat 70 de ani de viaţă. O vârstă rotundă reprezintă mai întotdeauna şi un prilej de bilanţ, motiv pentru care GdS l-a intervievat pe distinsul teatrolog.
„Dacă ar fi să alegeţi câteva din marile satisfacţii pe care vi le-a oferit viaţa dumneavoastră de până acum, pe care le-aţi selecta? Nu ştiu de ce, dar ceva îmi spune că între acestea aţi înscrie şi faptul că în acest an aniversar aţi devenit membru de onoare al Academiei Române, ceea ce pentru noi reprezintă o supremă recunoaştere a marilor dumneavoastră merite şi o încununare a unei strălucite vieţi puse în slujba teatrului“, aceasta a fost întrebarea cu care am început dialogul la distanţă, Craiova – Paris.
George Banu a spus: „Satisfacţiile marchează întotdeauna un moment din viaţă care apoi se îndepărtează fără a dispare… acelaşi fenomen îl produc şi decepţiile. De aceea putem trăi, supravieţui! Căsnicia mereu reînnoită a uitării cu memoria ne salvează.
Pentru mine, încă şi azi, mai cu seamă azi, apariţia unei cărţi rămâne un eveniment decisiv. Ca de exemplu, «Iubire şi neiubire de teatru», care tocmai acum a fost publicată de prestigioasa editură Polirom şi care are ca punct de plecare cele două conferinţe ale mele ţinute la Teatrul Naţional «Marin Sorescu» din Craiova: «De ce mergem la teatru?» şi «De ce nu mergem la teatru?». M-aş bucura să organizăm o lansare în chiar locul în care cartea şi-a avut puncul de plecare. Sunt frumoase cercurile închise!
Primirea la Academie mi-a făcut o mare bucurie, dar, fără abuzivă modestie, aş spune că ea m-a bucurat şi ca simptom de «recunoaştere» a teatrului. Această alegere care m-a onorat însă s-a constituit şi în proba de «iubire» academică faţă de teatru. E atât de des «neiubit» …“.
Calitatea primordială a teatrului în provincie, comunitatea!
După 1989, una dintre primele vizite în România ale lui George Banu a fost la Craiova. A venit atunci să vizioneze marele spectacol al lui Silviu Purcărete – „Piticul din grădina de vară“, împreună cu directorul adjunct al Teatrului „Odeon“ din Paris, în vederea unei posibile invitări a spectacolului Naţionalului din Bănie în capitala Franţei. S-a reîntâlnit apoi cu colectivul teatrului craiovean la Festivalul de la Munchen din 1993 şi la alte mari manifestări teatrale ale lumii. „Domnule George Banu, nu-mi amintesc unde, dar am citit una dintre declaraţiile dumneavoastră în care vorbeaţi la superlativ despre spectacolul «Ubu Rex cu scene din Macbeth», numind «Ubu Roi» al lui Alfred Jarry, care constituia baza spectacolului craiovean, «cea mai elisabetană dintre piesele din repertoriul francez», denumind «Titus Andronicus» de la Teatrul Naţional Craiova în regia lui Silviu Purcărete, un spectacol «fundamental». Era o vreme când Teatrul Naţional din Craiova era catalogat drept «Vasul amiral al teatrului românesc», «Capitala teatrului», sau «Noua superputere a teatrului românesc»… Dumneavoastră sunteţi unul dintre cei care au urmărit, au salutat şi încurajat permanent «momentul de graţie» al craiovenilor, unul care s-a întins pe aproape un deceniu… Noi ni-l amintim, este în mintea noastră şi cu greu poate fi şters. Pentru cei mai tineri, v-am ruga însă să ne spuneţi cum aţi cataloga Naţionalul din Bănie din acei ani?“. La această întrebare, George Banu a afirmat: „Teatrul Naţional din Craiova mi-a apărut atunci ca o «rezervă naturală» o «oază» prezervată în care, după teribilele evenimente din 22 decembrie 1989, descopeream nu doar spectacole, ci şi o echipă. O comunitate… Cum să uit momentele petrecute la Leni Pinţea, cu Silviu (Purcărete – n.r.), Emil (Boroghină – n.r.), Valerio (Dellacheza – n.r.) la ora regăsirii pe scenă şi dincolo de ea! Teatrul, mi se confirma atunci, încă o dată, se face împreună! Mai ales în provincie, e calitatea lui primordială: comunitatea!“.
Emil Boroghină nu e prizonier obtuz, ci curios descoperitor
Începând din anul 1997, George Banu a fost prezent în repetate rânduri la Craiova, de această dată ca participant la Festivalul Internaţional Shakespeare, conducând în mai multe rânduri Sesiunile de shakespeareologie organizate în colaborare cu Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, al cărui preşedinte de onoare pe viaţă este. În anul 2012 a lansat în Craiova volumul „Shakespeare – Lumea-i un teatru“, pentru care a fost distins cu premiul special al festivalului. Întrebare: „În articolele dumneavoastră, în declaraţiile de presă, la Televiziunea Română, aţi avut întotdeauna numai cuvinte de laudă despre acest eveniment cultural atât de special organizat la Craiova. Care credeţi că sunt calităţile care fac din Festivalul Shakespeare o manifestare de real interes şi necesară?“.
George Banu a punctat: „Festivalul Shakespeare se distinge prin precizia selecţiei şi, totodată, extensia ei. Vedem la Craiova mari spectacole shakespeariene – garanţia calităţii teatrale e respectată -, dar nu spectacole limitate la o regiune, la o cultură. Emil Boroghină (directorul fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare – n.r.) nu e prizonier obtuz, ci curios descoperitor. Festivalul, focalizându-se pe figura tutelară a teatrului, Shakesepeare, ne invită şi permite să vorbim despre el… în trecut şi azi! Această «altoire» a timpurilor, a duratelor mă seduce! Nici doar «Shakespeare, contemporanul nostru», nici doar «Shakespeare, elisabetanul»… ei, la Craiova, dialoghează şi de aceea ne reconfortează!“.
Shakespeare Festival Craiova – Festival de concentrare pe iubirea de Shakespeare
Următoarea întrebare pe care i-am adresat-o domnului George Banu a fost una şi cu un fel de preambul al chestiunii în sine: „Deşi au în ograda proprie această bijuterie de preţ, care este Festivalul Internaţional Shakespeare, sunt unii craioveni care, în urma mediatizării la diverse televiziuni a Festivalului de la Sibiu, a spectacolelor stradale programate în cadrul acestuia, câteva dintre ele ţinând chiar de arta respectată a circului, ar dori astfel de evenimente şi la Craiova. Se pare însă că domnul Emil Boroghină, directorul fondator al Shakespeare Festival, gândeşte altfel evoluţia acestui festival, că a dorit întotdeauna ca «Shakespeare» să rămână un festival pur de teatru. Într-un amplu interviu pe care dumneavoastră l-aţi acordat în timpul festivalului de la Sibiu Magdalenei Popa, întrebat fiind cum apreciaţi Festivalul «Shakespeare» de la Craiova şi «Hamletul» – operă deschisă, aţi declarat, vă citez: «E un festival extrem de curajos, extrem de radical. Dacă festivalul de la Sibiu este unul de deschidere, cel de la Craiova e unul de focalizare. Anul acesta, originala decizie de a fi consacrat lui Hamlet a fost încununată de un succes cu totul ieşit din comun. Ceea ce câştigă în deschidere Sibiul, câştigă în concentrare Craiova».
Credeţi că Festivalul «Shakespeare» de la Craiova trebuie să-şi continue calea aleasă, una, cel puţin în România, proprie lui şi care l-a impus între manifestările asemănătoare ale Europei?“.
George Banu: „Ceea ce citaţi din interviul meu consemnez şi azi. Festivalurile sunt diferite şi succesul lor depinde de curajul de a-şi descoperi, impune, afirma o specificitate. E cazul cu cele două mari «evenimente» festivaliere“ internaţionale din România – ele nu sunt adversare, ci sunt complementare. Aşa cum am declarat şi la Sibiu, Festivalului «Shakespeare» de la Craiova îi este justă expresia «festival de focalizare», Festival de concentrare pe iubirea de Shakespeare.
Festivalul ar trebui să se transforme, mă întrebaţi? Festivalul internaţional craiovean are ca vocaţie să-şi urmeze drumul condus de acea stea polară care e Shakespeare… A se abate din drum, ce eroare, căci calea spre Shakespeare e de nesfârşit, ne îndreptăm spre el… Niciodată trădarea în artă nu a fost recompensată, ci mereu detestată“.
E înghesuială mare la candidaturile pentru capitală culturală
Cum Bănia candidează în a deveni capitală culturală, i-am adresat distinsului interlocutor următoarea întrebare: „Credeţi că acest Festival «Shakespeare» de la Craiova ar putea fi un argument puternic ca Bănia să devină, în 2021, capitală culturală europeană?“.
Răspunsul domnului George Banu: „Aveţi o idee prea nobilă despre Bruxelles şi deciziile luate acolo. Cum să rămânem indiferenţi faţă de aroganţa acestor «administratori» ai culturii? Nu-i respect, nici nu-i stimez. De aceea, pot fi liber. Să nu-i constituim în arbitri ai valorilor noastre!
E înghesuială mare la candidaturi. N-ar fi rău să nu mai stăm la coadă. Numai în Italia sunt 20 de oraşe candidat! Îmbulzeala nu e motivată decât de o perspectivă financiară!“.
Ultima întrebare adresată a fost: „Sunteţi membru de onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi. În această toamnă, în luna octombrie, Clujul vă dedică o importantă manifestare, «Întâlnirile internaţionale de la Cluj»… Aceste «exerciţii de admiraţie» sunt, de fapt, obligatorii având în vedere personalitatea dumneavoastră, nu? Dacă ar fi să sintetizaţi în câteva cuvinte experienţa uriaşă a dumneavoastră, ce aţi vrea să spuneţi celor care vor veni – în critica teatrală, în fenomenul complex al teatrului, după noi?“.
George Banu dixit: „Aş spune că odată ales, dincolo de «iubire şi neiubire», teatrul merită să fie îndelung pus la încercare, nici precipitat abandonat, nici abuziv adulat. El merită a fi nu doar artistic experimentat, ci, mai mult, uman asumat.
„De ce teatrul?“ – atâta vreme cât ne vom pune întrebarea înseamnă că el îşi prezervă atracţia, că rămâne viu pentru cel care se confruntă cu enigma lui şi totodată sfâşierea care o implică. A continua… acesta-i legământul. Teatrul, ca orice artă de altfel, poate decepţiona, dar totodată, dincolo de eşecuri pasagere, rezervă surprize nebănuite care se convertesc în evenimente de viaţă. Ele, încă şi azi, mă hrănesc. Le caut şi le aştept…“.
Ştefan Iordache a marcat viaţa mea
Probabil că puţini ştiu că eminentul teatrolog George Banu este absolvent al Facultăţii de Teatrologie din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“ din Bucureşti, mai întâi student la Facultatea de Actorie, coleg de clasă cu regizorul Andrei Şerban, dar şi coleg de Institut cu câţiva dintre actorii craioveni. Întrebare: „Cum vi-i amintiţi pe craiovenii, acum cu toţii septuagenari (sau aproape), din anii studenţiei dumneavoastră? Mi-aş permite să vă reamintesc că şi marele actor Ştefan Iordache a fost, timp de opt ani, din 1991 până în 1999, cu acte în regulă şi cu „carte de muncă“, component al colectivului Naţionalului craiovean“.
Interlocutorul GdS a rememorat câteva întâlniri cu actorii olteni: „Ştefan Iordache a marcat viaţa mea, căci nu întâlneşti des actori asemeni lui. El a fost un mare „actor nesupus“, acest model de actor pe care îl apăr… şi care-mi produce o satisfacţie deosebită, căci actorul nesupus, rebel, îşi aduce pe scenă şi dragostea de rol şi propria-i prezenţă. Dar Ştefan Iordache mi-a revelat, în cartea publicată de Ludmila Patlanjoglu, imaginea mitologică a Olteniei, un fel de lume coborâtă din realismul magic al romancierilor sud – americani. Nu pot să-i uit mărturiile! De el mă leagă atâtea – roluri, nopţi -, dar mai ales ziua de la Mamaia, când i-am prezentat-o pe Mihaela Tonitza: eu le-am pecetluit viaţa atunci. Şi după 25 de ani au insistat să fiu prezent la sărbătoarea dată la Gruiu (casa soţilor Ştefan Iordache – Michaela Tonitza, n.r.). Viaţa ne separase geografic, dar nu afectiv. Ultima oară, am petrecut ceasuri întregi la el, la Bucureşti… Ştefan îmi explica de ce nu regretă Faustul pe care ar fi trebuit să-l joace ( Silviu Purcărete l-a distribuit şi pe Ştefan Iordache în spectacolul „Faust“ de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, n.r.), dar şi de ce îşi dorea să se confrunte cu Lear! Plecând, mi-a oferit CD-ul cu cântece care-mi resuscita acea descoperire a Olteniei, aşa cum nicicând nu mi-o imaginasem.
Am fost apropiat de Emil Boroghină, pe care l-am regăsit la München cu un turneu la care implicit am colaborat, căci eu i-am sugerat doamnei Renate Klett să vină la Craiova; am servit de „intermediar“ amical… De atunci, nu m-am mai despărţit nici de el, nici de iniţiativele sale.
Apoi, evident, am descoperit la Craiova alţi actori deveniţi prieteni, dar, pe ei nu i-am avut colegi. Nu ne leagă o viaţă, ci doar marile spectacole în care i-am admirat.
