Un drum care face la dreapta de pe strada Brestei duce către locul lui nicăieri. Acolo te simţi ca-n vestul sălbatic, iar senzaţia este creată, în primă fază, de drum. Hârtoape peste hârtoape, gropi şi nori de praf îţi trezesc senzaţia de aventură texană. Pe ici, pe colo, mai vezi păscând o vacă sau case lăsate neterminate, ca după război. Probabil, oamenii au realizat la jumătate ce-i aşteaptă şi au fugit ca de ciumă. „Ca de bombe“, cum spune o localnică. Bine aţi venit în Troaca, în cel mai uitat dintre cartierele craiovene!
Zis şi Rovine II, cartierul Troaca din Craiova era odată un sat al comunei Cernele. Acum e izolat de lumea civilizată. Aici, autobuzul merge doar de patru ori pe zi, la ore fixe. Şase jumate, unşpe, unu şi şapte seara. Toţi locuitorii ştiu pe de rost aceste ore şi-şi fac programul în funcţie de ele. Dacă n-au maşini sau dacă nu-i ajută picioarele, nu prea au cum să ajungă în adevărata Craiovă, cea „de la centru“.
Sărmanii oameni, care plătesc impozite de oraş, de capitală de judeţ, de oraş al secolului XXI, n-au mai văzut de mult picior de autoritate interesată de soarta lor. Unii sunt atât de supăraţi încât au dat în patima băuturii şi devin agresivi imediat cum îi întrebi ce-i deranjează. „Aici nu se mai poate rezolva nimic. Nimeni nu vine să ne mai întrebe“, urlă un cetăţean mai turmentat, întâlnit la un colţ de stradă. Dincolo de mirosul de ţuică, bărbatul are dreptate: oamenii din Troaca nu au gaze, apă, canalizare. Cetăţeanul se uită către calul lui înhămat la căruţă şi-şi trage nădragii în timp ce scuipă pe jos. Praful e înecăcios.
„Taci, dadă, taci!“
E de înţeles de ce unii îşi mai alină durerea cu alcool. În Troaca nu există farmacie sau dispensar, singurul loc unde s-ar putea trata fiind dispensarul de la Cernele. „Sunt trei kilometri până la stradă şi dispensarul e şi mai departe“, spune Marinela Firicel, care are fată crescută în Troaca şi acum îşi creşte, în acelaşi loc uitat de lume, un nepoţel, care nu va avea la ce şcoală să meargă, pentru că Şcoala din Troaca a fost desfiinţată. Există, însă, o grădiniţă, dar nu are mai mult de zece copii. Pentru şcoală, „ar trebui să bage un autobuz pentru copii. Aşa se trezeşte la şase dimineaţa, nici nu mai are timp să mănânce copilu’ şi pleacă direct“, spune fata Marinelei Firicel, pentru care Troaca e locul unde s-a născut şi a crescut.
„Avem acelaşi impozit, dar condiţii, nexam“, se aude vocea dadei. Aşa-i zice cetăţeanul turmentat: „Dadă, taci că vorbesc eu!“. Dada s-a născut şi ea aici şi a sărit de 70 de ani. Ea s-a obişnuit de o viaţă aşa, dar are o singură mare supărare; faptul că ar vrea ca ea şi vecinii să poată şi ei să pună ceva în pământ. „De ce nu puneţi, doamnă?“, întrebăm. „Se fură de pe câmp, domniţă“, răspunde ea. Visul ei ar fi să-şi mai lucreze pământul, că la vârsta asta nu prea mai are ce altceva să facă: „Înainte, la noi era paznic câmpean, era b…“. „Taci, dadă, taci!“, spune cetăţeanul turmentat.
Nici apa nu e toată bună
Iarna e jalea cea mai mare. Sunt doar ei, lemnele, buteliile şi nămeţii lor. „Dacă n-ai lemne, mori în casă de frig“, continuă aceeaşi Marinela, care stă în Troaca de când şi-a luat bărbat, de 22 de ani. Ea vine din Almăj şi zice că nici pe acolo nu trăia în halul în care trăieşte aici. Familia ei nu are maşină ca să meargă toată ziua spre centru, spre civilizaţie. Spune că ăsta ar fi un vis frumos.
Cei din Troaca sunt mâhniţi pe toţi primarii care au fost şi care sunt, dar s-au obişnuit cu ideea. Le mai scapă câte o nemulţumire atunci când vreun ziarist „de la oraş“ vine să-i întrebe de sănătate. Asta fiindcă, dinainte de alegeri, nu i-a mai întrebat nimeni dacă le e bine, dacă au minime condiţii de trai sau toată apa bună de băut. Căci şi aia e sălcie.
Ştii că ai ieşit din Troaca atunci când încep să dispară urmele fine de asfalt. Acolo se încheie drumul pe care fostul edil a uitat să-l termine şi să-l aducă mai spre oraş. Oamenii ştiu că s-ar putea să nu se mai schimbe nimic. Ei spun că „sunt trei kilometri până la stradă“ sau că se duc „la oraş“, chiar dacă şi ei fac parte din marea urbe. Ei, în mintea lor, nu mai trăiesc în Craiova, ci stau la ţară. La ţara de lângă oraş.
