Societar de Onoare al Teatrului Naţional Craiova, maestrul Dellakeza îşi aniversează mâine ziua de naştere, iar Senatul organizaţiei profesionale a teatrului din România l-a răsplătit cu „Premiul pentru întreaga activitate“
I.J.: Maestre, de ziua dumneavoastră veţi primi un cadou „bogat“ pe 23 aprilie, atunci când UNITER vă va înmâna cel mai de preţ trofeu al carierei: „Premiul pentru întreaga activitate“! De ce credeţi că această distincţie ar putea să vă limiteze, la un moment dat, pasiunea şi dorul de a demonstra ceea ce încă puteţi să mai reprezentaţi pentru teatrul craiovean, aşa cum aţi declarat imediat după aflarea veştii? Care sunt motivele pentru care senatul UNITER s-a oprit la Domnia Voastră?
V.D.: Cum să mă limiteze, domnule?! M-am răsfăţat şi eu un pic. În mod firesc ar fi trebuit ca această întrebare să-mi fi fost pusă după ce s-au petrecut cele două evenimente, să fim siguri că ele au existat cu adevărat şi că petrecerea consumată a fost dată în cinstea acestor evenimente, să nu se creadă cumva că mi-au făcut „de şase săptămâni“… Da, da, nu râde, la 70 de ani e atât de uşor să treci de la putere la opoziţie cum n-ai idee. Întrebarea dumneavoastră e limitativă, nu dorinţa mea de a funcţiona în continuare… Şi asta mă pune din nou pe gânduri: să n-apuc şi Premiul de Excelenţă? Că, dacă e din zece în zece ani, cine ştie… Păi, dacă eu am răbdare în acest sens, ar trebui ca şi dumneavoastră să aveţi! Aşa este, dragii moşului, sunt vinovat: eu şi cu încă vreo doi colegi v-am obişnuit cu premii UNITER. Iar anul în care teatrul nu este pe lista premiilor, ori am fost bolnavi, ori, slavă Domnului!, n-am fost în atenţia regizorilor, şi asta costă.
…Şi cum vă spuneam, în calitate de omagiat, într-o asemenea situaţie, vrând-nevrând, cum este cazul meu, n-ai cum să nu te lauzi. Aşadar, încep, nu fără emoţii, să vă reamintesc, lăsând de o parte modestia, într-o transparenţă totală, unele momente ce n-au avut precedent în viaţa mea, a Teatrului Naţional Craiova, dar mai ales a Teatrului Românesc.
Dacă s-ar putea, aş împărţi premiul meu cu cei cu care am fost alături aiurea prin lume
I.J. Păi, maestre, hai să „numărăm“ premiile…
V.D. Sunt convins că acest remember al Premiilor UNITER, sensibili cum sunt, o să le umple ochii cu lacrimi de bucurie colegilor mei căci, oarecum, e vorba şi de ei. Deci, UNITER-ul luat anul trecut (2011) pentru „Cel mai bun spectacol de televiziune“ cu „Unde-i revolverul?“, are într-un colţ marca Valer Dellakeza. Ca să nu vorbesc că şi primul premiu UNITER la categoria „Cel mai bun spectacol“, acordat în anul 1990 Teatrului Naţional Craiova pentru „Unchiul Vanea“, în regia lui Mircea Cornişteanu, cu scenografia Ştefaniei Cenean, are şi marca Valer Dellakeza, eu jucând chiar pe unchiul Vanea. Au trecut 22 de ani şi încă sunt nedumerit: poate oare să existe un spectacol „mare“ fără ca actorul distribuit în rolul principal să fie la fel de mare ca spectacolul premiat? Mă rog… Cu siguranţă că au regretat acest gest. Îi scuzăm. N-aveau de unde să ştie ce va însemna pentru Istoria Teatrului Românesc Teatrul Naţional Craiova!
În anul următor, adică în 1991, „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, în care am jucat „madam Ubu“, a primit Marele Premiu al Festivalului Naţional de Teatru şi Premiul UNITER 1991 al Asociaţiei Criticilor, iar de la Edinburgh, ne-am întors cu două mari premii: Premiul Criticii – pentru cel mai bun spectacol de teatru şi Premiul Fundaţiei Hamada – pentru excelenţă artistică. Şi aici, marcă înregistrată, Valer Dellakeza! (vezi presa Festivalului de la Edinburgh!).
Anul 1993. „Titus Andronicus“, printre cele patru premii acordate de UNITER, câştigă şi „Premiul pentru cele mai bune realizări din viaţa teatrală în stagiunea 1991-1992“. Celebra poză din „cădiţă“ cu Demetrius – jucat de mine, şi Chiron – jucat de Vladimir Juravle, a făcut, efectiv, ocolul pământului. A apărut, ca reclamă a spectacolului, în cele mai mari ziare ale lumii. Fără discuţie că exista şi aici pecetea Valer Dellakeza. „Titus Andronicus“ a mai primit şi patru premii internaţionale: la Montreal, Sao Paolo, Stockholm şi Gdansk. Aş adăuga şi altă distincţie obţinută de mine în 1993: Premiul „Asociaţiei Umoriştilor Români“ pentru rolul Decebal Sp. Necşulescu din comedia „…escu“.
2000 este anul de graţie totală! Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni“, în regia lui Vlad Mugur, îmi aduce UNITER-ul la categoria „Cel mai bun actor în rol principal“. În 2004, „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului“, primeşte Premiul UNITER pentru „Cel mai bun spectacol“. Aici am jucat Ducele Orsino. Pe un colţ, cel din faţă, stă scris Valer Dellakeza.
Ce ziceţi, sunt motive serioase pentru acordarea Premiului UNITER pentru întreaga activitate?! Fiţi convins că sunt! Şi, dacă s-ar putea, l-aş împărţi cu cei cu care am fost alături aiurea prin lume.
Am făcut ceea ce am iubit să fac
I.J. Aventura cu teatrul aţi început-o în 1954, pe când eraţi elev, primind nişte rolişoare la Naţionalul din Craiova. Am citit că din această cauză aţi cam chiulit de la şcoală, chiar aţi repetat nişte ani, este adevărat?
V.D. O, mă întrebaţi despre întâmplări petrecute în secolul şi mileniul trecut. Ceea ce părea atunci o aventură, după cum vedeţi, s-a transformat în destin. Un destin pentru care am plătit cu viaţa. Un destin pe care l-am acceptat cu bucurie şi pentru care, neplăcându-mi cartea şi neavând altceva mai bun de făcut, m-am apucat de treabă: am muncit serios şi cu pasiune mistuitoare. Cred că asta mi-a adus victoria în meserie. A, mai este ceva. Atunci când am început să visez la meseria de actor, am ştiut să menţin acest vis viu. Am făcut ceea ce am iubit să fac. Nu, nu îmi este teamă să-mi privesc trecutul şi mai ales copilăria. Am făcut multe prostii. Multe şi mari. Dar trecutul meu are mult mai multe părţi frumoase şi, uneori, devin melancolic şi încep să caut candoarea, curăţenia sufletească, pudoarea, lacrima şi zâmbetul rătăcitelor amintiri ce mi-au însoţit primele iubiri, primele eşecuri. Una peste alta, amintirile mele nu dor. Sunt ca bobul de rouă dimineaţa, apa vie.
I.J. Bănuiesc că cel mai mare imbold spre teatru vi l-a dat „promoţia de aur“ repartizată la Craiova – Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rautchi, Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc, Sanda Toma – în frunte cu regizorul Vlad Mugur… Ce a însemnat pentru elevul-actor Valerio Dellakeza întâlnirea cu aceşti actori care aveau să devină celebrităţi? Ce aţi învăţat de la ei?
V.D. Oho, atunci când a venit Meşterul Vlad Mugur cu „trupa lui“ la Craiova, eram în braţele Thaliei! Eram pierdut, mă îmbolnăvisem deja de teatru. Cei de care aţi făcut vorbire n-au făcut altceva decât să agraveze boala. Şi ceea ce este culmea e că am avut 58 de ani la dispoziţie să încerc să mă vindec de această maladie şi am refuzat. E clar, îmi place să sufăr! Vreau să fiu chinuit cât mai mult, iar, când o fi să mor, de la ea să mi se tragă! Cum o fi şi aia: chin fără durere??? Da, da’ aceste chinuri le-am împărţit la început cu Nae Iliescu şi apoi şi cu Dan Werner, Dan Turbatu, colegii şi prietenii mei de suferinţă din anii ’58-’68. Mult timp, Teatrul a fost pentru noi şi mamă, şi prietenă, şi amantă, şi casă, şi masă! Ca şi Facultatea, de altfel. Cu Nae am fost coleg în clasa a VII-a şi la Casa Pionerilor – clasa de actorie, unde i-am avut parteneri pe Mihaela Tonitza-Iordache, Sonia Iordache-Cuciureanu, Ileana Lăzărescu, Victor Parhon, Ion Parhon, Ovidiu Ghidirmic, Mihai Lăpuşneanu, în celebrul spectacol „Bulgăre de zăpadă“. Împreună cu Nae, eram seară de seară la teatru. Învăţasem cuvânt cu cuvânt întregul text al spectacolului „Ultima generaţie“, un spectacol cu tineri (Sanda Toma, Silvia Popovici, Amza, Rautchi, Cozorici, Rucăreanu, Radu Nicolae, Iancu Goanţă) pentru tineri, un spectacol care obţinuse în 1956 Premiul I la prima ediţie a Decadei Dramaturgiei Româneşti. Iar când s-a închis stagiunea şi nu mai aveam ce face, tot cu Nae am fugit de acasă. O zi dacă mai întârziam, ne mâncam coliva… M-am întâlnit din nou cu Nae Iliescu, dar şi cu Dan Werner la Şcoala Populară de Artă, la clasa de actorie condusă de Paula Culitză şi Vasile Constantinescu (primii profesori de teatru!) de la care am învăţat cum să ne cunoaştem şi să ne controlăm emoţiile, stările, dorinţele; să ne dezvoltăm spiritul de observaţie; să învăţăm să ne concentrăm; să putem reacţiona în mod spontan; să capătăm dezinvoltură. Astea ne-au fost de mare ajutor la admiterea în facultate. Cu Dan Werner făceam figuraţie la teatru. Îmi aduc aminte că în „Hamlet“-ul lui Vlad Mugur eram toboşari şi făclieri. Şi, pentru că Maestrul nu ne mai lăsa să stăm în sală în timpul repetiţiilor, ne târam pe genunchi şi coate pe sub practicabile până în mormântul Ofeliei şi de acolo ascultam cu respiraţia întretăiată de emoţii cum se năştea minunea! Auzeam „vorbe, vorbe, vorbe“ pe care nu le auzisem niciodată şi pe care nici nu aveam puterea de a le înţelege. Probabil că din acest motiv adormeam în păturile moi întinse Ofeliei. De învăţat n-am prea învăţat nimic de la ei pentru că, în primul rând, nu ne băgau în seamă, iar în al doilea rând pentru că noi ne uitam la ei ca la nişte Dumnezei, eram orbiţi, striviţi de măreţia lor. Ş-apoi, ce putere de discernământ puteam să am la 15 ani ca să pot alege ce e bine în materie de teatru. Ce ne vindeau aia cumpăram. Când aveau nevoie de ţigări, aruncau moneda în sus şi, după o bătaie zdravănă între noi, câştigătorul pleca la cumpărat. Cam asta era relaţia între noi.
Actorii „promoţiei de aur“ s-au aruncat în apa Parcului Romanescu. Şi eu după ei!
I.J. Perioada în care această „promoţie de aur“ a stat la Craiova ar putea fi considerată prima perioadă de glorie a Naţionalului din Bănie? Aţi fost în umbra lor sau aţi şi jucat cu ei în câteva spectacole?
V.D. Noi, cei tineri care iubeam teatrul şi făceam figuraţie, tot timpul am fost umbra lor. Ne ţineam după ei, cu discreţie, ca după urs. Mi-aduc aminte de seara – noaptea unui Întâi de Mai, când spectacolul „Gâlcevile din Chioggia“ s-a jucat pe o scenă improvizată deasupra luciului de apă a lacului din Parcul „Romanescu“ (Poporului pe atunci) şi când, în finalul spectacolului, actorii din „promoţia de aur“, la îndemnul regizorului Dinu Cernescu, s-au aruncat în apă şi odată cu ei şi foarte mulţi dintre tinerii spectatori. Eu, care stăteam pe mal privind cu prosternaţie nebunia din apă, ori că am fost împins cu intenţie, ori din întâmplare, m-am pomenit în apa până la gât şi chiar peste. Că era să mă înec, nu ar fi fost nimic pentru mine, o făceam în câteva clipe, dar ce mă făceam, cum ajungeam acasă, ud leoarcă, cu costumul „furat“ din şifonierul în care se aflau hainele tânărului care stătea la noi în gazdă? Că nu mă puteam duce oricum îmbrăcat. Am mâncat în noaptea aceea o bătaie soră cu moartea. Da’ asta n-a însemnat nimic pe lângă minunăţia acelui timp care m-a marcat pe viaţă. Atunci am văzut şi trăit prima perioadă de glorie a teatrului craiovean, de ce nu, chiar şi a teatrului românesc. Deosebirea dintre perioada de atunci şi cea a lui Purcărete – Boroghină e că ei n-au avut norocul unei revoluţii care să le deschidă porţile şi spre lumea de afară nu numai către eternitate, cum am avut noi. Ca valoare actoricească, cu siguranţă, ei au fost mai puternici. Vlad Mugur a venit cu „promoţia de aur“, iar aici au găsit câţiva tineri: Jano Marinescu, Radu Nicolae, Constantin Sassu, Iancu Goanţă şi alţii, la fel de puternici. Ca să nu mai vorbesc de cele două generaţii de vârste diferite aflate în schema teatrului. Un colectiv deosebit de bine asigurat şi ca gen de actor şi ca vârstă. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns colectivul de actori al teatrului, Meşterul Vlad Mugur a mai adus, ca invitaţi, pe Olga Tudorache pentru rolul Femeia Comisar din „Tragedia Optimistă“ şi pe Vasile Niţulescu pentru Vainonen din acelaşi spectacol. Magnific spectacol! Pentru că eram prea tineri să facem parte din grupul de marinari de pe crucişătorul Aurora, eu şi Dan Werner am fost îmbrăcaţi tot în marinar şi am trecut în echipa de la „electrică“, care urmărea din lojile laterale cu spotul actorii din scenă. Dar „Nunta lui Figaro“, dar „Bunbury“ cu Rodica Tapalagă, dar „Hamlet“, dar „Ce însemnă să fii Onest“, dar…?
I.J. Apropo de Amza Pellea: este adevărat că după ce unor actori de la TNC, printre care şi Amza, li s-a înscenat o poveste josnică, au fost arestaţi, apoi erau aduşi la Judecătoria Craiova pe jos, în haine de deţinuţi şi cu cătuşe la mână?! Înţeleg că aţi fost martor la această terifiantă poveste…
V.D. Sunt şi momente pentru care te bucuri că marea calitate a creierului este să uite, nu să ţină minte…
I.J.: După o ucenicie teatrală de mai bine de zece ani, aţi devenit student la IATC. Cum au fost anii de studenţie? În afară de profesorii pe care i-aţi avut – Beate Fredanov, Octavian Cotescu şi Laurenţiu Azimioară, cine v-a mai fost mentor, ca să zic aşa, în perioada studenţiei?
V.D.: În afară de cei amintiţi de dumneavoastră care m-au învăţat ABC-ul meseriei, toţi ceilalţi actori! Teatrul se învaţă pe scenă! Meseria de actor se fură! Meritul tău e să poți să selectezi cele furate şi să le treci prin tine fără să imiţi. Personalitatea ne diferenţiază. Stilul ne dă unicitate. Talentul ne dă vibraţiile necesare stării de creaţie. Iar ŞANSA, dacă n-o ai, n-ai ce face cu cele enumerate mai înainte!
Unchiul Vanea este rolul care m-a făcut cunoscut în aria teatrului românesc
I.J.: Cum aţi regăsit TNC după absolvirea IATC? Generaţia lui Amza fusese luată în Capitală, dar era o pleiadă de actori locali mari, soţii Nedeianu, Ovidiu Rocoş, Remus Comăneanu… Cum v-aţi impus?
V.D.: Vă spun sincer, când ai lângă tine asemenea mari actori, ţi-e ruşine să te şi impui. Marele meu noroc, al celor din generaţia mea, a fost că eram diferiţi ca gen artistic, că ne cunoşteam cu mult timp înainte şi astfel am avut timp să ne apropiem unii de alţii construind. Ne-am impus prin echipă şi abia după aceea ca individualităţi. Aici, n-am avut probleme.
Rolurile primite de la Silviu Purcărete mi-au dat puterea de a visa cu ochii deschişi
I.J.: În anii ’90, Craiova era considerată „capitala teatrului românesc“, iar rolurile interpretate de dumneavoastră v-au adus nu numai aprecierea măriei sale, PUBLICUL, cât şi al criticii, devenind un „stâlp“ al TNC. Marele rol al acestei perioade este cel din „Unchiul Vanea“?
V.D.: Anul 1989 îl consider Anno Domini! Este anul revoluţiei! Este anul în care Silviu Purcărete începe să se impună, când devine brand. Este anul în care Emil Boroghină îşi începe uluitoarea expansiune pe plan mondial. Uşor, uşor, cotropeşte marile festivaluri de teatru de pe toate continentele. Uşor, uşor, Teatrul Naţional Craiova devine punct cardinal pe harta lumii teatrale. Aş putea spune că Purcărete şi Boroghină sunt cele mai bune produse ale teatrului craiovean. Unchiul Vanea este rolul care m-a făcut cunoscut în aria teatrului românesc. Cu el am cucerit sufragiile iubitorilor de teatru. Spectacolul a fost un mare eveniment teatral al acelei perioade. Acest rol rămâne pentru mine unul dintre cele mai dragi, mi-a dat notorietate. Cred că Mircea Cornişteanu a fost atins de Dumnezeire când şi-a ales distribuţia. Nicăieri nu i-a mai ieşit atât de bine. A mai încercat el şi la „Preşul“. I-a mers, oarecum. Rolurile primite de la Silviu Purcărete mi-au dat puterea de a visa cu ochii deschişi. Am stat în transă zece ani!
I.J.: După revoluţie, TNC a explodat în lumea mondială a teatrului, iar dumneavoastră aţi… explodat, printre altele, în „Ubu Rex“! Aţi văzut lumea, aţi cucerit-o, aţi făcut ca Bănia să fie cunoscută, v-aţi făcut un nume internaţional. Vorbim deja de ISTORIE… Dumneavoastră, component al careului de „aşi“, cu ce v-aţi ales? Aveţi deja nostalgia acelor turnee memorabile?! Ce amintire personală deosebită aveţi din acei ani de periplu mondial?
V.D.: După ce am fost de multe ori obligaţi să refuzăm unele invitaţii la turnee internaţionale din cauza suprapunerii lor cu altele, după ce, uneori, abia dacă aveam timp când ajungeam acasă să schimbăm un geamantan cu altul, după ce am primit, peste tot în lume, aprecieri la superlativ în presă, vă rog să-mi permiteţi ca la această întrebare să vă reamintesc câteva considerente, absolut edificatoare, despre teatrul craiovean al acelor clipe: „Sunt momente când stai şi te întrebi dacă această companie românească (Teatrul Naţional Craiova) este cea mai bine alcătuită de la Berliner Ensamble a lui Brecht sau poate de la Royal Shakespeare Company a lui Peter Brook…“- Phill Gibby („The Stage“, 21 mai 1997); „Acesta este BITE, noul eveniment teatral internaţional de la Barbican, care schimbă pentru totdeauna scena teatrală londoneză. În cele 22 de săptămâni ale stagiunii vom prezenta cea mai largă gamă de talente teatrale internaţionale aduse vreodată în capitală – de la Chicago la Craiova, de la Los Angeles la Tokyo, de la Bruxelles la St. Petersburg“ – Graham Sheffield, artistic director, Barbican Center London – BITE: 98 (Caietul‑program de la ORESTIA).
I.J.: Rolul Trufaldino v-a adus primul premiu UNITER, în 2000. Prea târziu?
V.D.: Aşa cum a fost gândit şi rezolvat personajul, premiul nu putea să vină decât atunci când a… venit. Dar peste asta au fost Dumnezeu, Vlad Mugur, Emil Boroghină, şi eu, fiecare cu rolul lui.
I.J.: Şansa dumneavoastră în această carieră teatrală de aproape 60 de ani a fost întâlnirea cu Vlad Mugur şi Silviu Purcărete, nu? Pe cine aţi adăuga?
V.D. Directoratul lui Emil Boroghină! Mircea Cornişteanu, Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Laszlo Bocsardi, Georgeta Tomescu, Dan Alecsandrescu.
I.J.: Aţi contabilizat toate rolurile interpretate în teatru până în prezent? Cu cât aţi depăşit numărul 100?
V.D.: Nu e important numărul rolurilor şi e bine ca nici să nu-ţi aduci aminte prea des de ele: te macină. Nu toate au fost rezolvate aşa cum ai vrea şi ai putea să le rezolvi acum. Acum le vezi altfel. Şi să vă mai spun un amănunt: într-o carieră de 50 de ani de teatru, 7-8 roluri de care să fii extraordinar de mulţumit sunt îndeajuns. Ca exemplu, eu am şapte roluri importante înregistrate la TV şi numai într-unul mă plac cu nesaţiu.
I.J.: Cum a decurs colaborarea cu cinematografia?
V.D.: N-am abuzat. A fost făcut totul cu discreţie. Nici ei n-au simţit, nici eu nu m-am procopsit.
I.J.: Chiar luna trecută a fost premiera la „Ceva bun de la viaţă“, în regia lui Dan Piţa, un regizor care vă este drag şi care vă apreciază. „Hotel de lux“ este filmul cel mai premiat… Care filme vă sunt dumneavoastră dragi?
V.D.: Putea fi şi „Tatăl Fantomă“, dacă domnul prof. univ. dr. de la Catedra de Scenaristică de la Comunicare Audiovizuală (CAV), mincinos, tembel şi confuz (ca să folosesc termeni mai delicaţi), n-ar fi stricat scenariul scris de Berry Gifford.
Cine am fost şi ce am ajuns?!
I.J.: N-am vorbit nimic de omul Dellakeza… Ce ar trebui să ştie cititorul GdS despre dumneavoastră ?
V.D.: Că nimic nu a fost întâmplător în viaţa mea. Că nu eu am ales teatrul, ci TEATRUL m-a ales pe mine şi n-a avut gusturi proaste. Că mi-a mers bine pentru că, în sinea mea, am căutat să fiu în pace cu mine şi cu ceilalţi, iar dacă unii dintre ceilalţi n-au simţit acest lucru, a fost o problemă de percepţie a lor. Că am trăit perioada cea mai grea a teatrului românesc, perioada în care, muncind şi riscând, am dat oamenilor puterea de a râde. Că n-am fost totdeauna sigur de calitatea muncii mele, dar întotdeauna, mai ales în ultimii 50 de ani, am diagnosticat cu precizie actul artistic al altora şi n-am tăcut. Poate din acest motiv prieteniile mele în teatru au fost rare, n-au fost de conjunctură. Am fost loial, fără exces de zel, faţă de toţi cei care au înţeles că teatrul nu este o cursă solitară, ci una solidară. Succesele le împart, eşecul mi-l asum! E adevărat că putea să-mi fie şi mai bine şi, prin mine, teatrului, dar prostul gust şi mercantilismul celor ce ne conduc m-au făcut să sufăr şi să mă întreb retoric: cine am fost şi ce-am ajuns?!
I.J.: Ce aţi fi vrut să vă întreb acum, la ’70 de ani de viaţă?
V.D.: Nu mă mai întreba nimic. Întinde mai bine mâna şi dă-mi paharul ăla cu vin să ciocnim, că nu prea mai am timp!
I.J.: La Mulţi Ani, maestre!
