Navetist între Craiova şi Cluj, Sorin Leoveanu (foto) şi-a făcut timp să răspundă prin e-mail la toate întrebările GdS.
I.J. Şi în spectacolul-eveniment de la TN Craiova din 2011, „Caligula“, v-aţi demonstrat cu brio măsura talentului, reuşind un Caligula năucitor, rol pentru care, după toate probabilităţile, veţi fi distins de UNITER cu premiul „pentru cel mai bun actor în rol principal“, fiind deja nominalizat pentru această distincţie. Este o creaţie actoricească unicat marca Sorin Leoveanu… Cum o catalogaţi dumneavoastră, ca fiind cea mai de vârf a carierei de până acum?
S.L. Mă feresc cât pot de mult de aşa-zisele probabilităţi (cum le numiţi) din şi legate de teatru, cu atât mai mult de cele legate de premii! Sincer, preferatul meu pentru premiul de la UNITER nu este Leoveanu, dar asta iarăşi este o chestiune subiectivă. Aşa că cel mai bun va fi… cineva! Sunt foarte bucuros şi mândru că fac parte din acest spectacol („Caligula“ – n.r.) care a dat naştere acelori tipuri de reacţii diferite – în sens complex, şi receptive – în sens bun, şi extrem de puternice în ceea ce privește publicul. La rândul lui, diferit. Am „obiceiul“ şi simt nevoia – iar la „Caligula“ se întâmplă asta permanent – să privesc publicul în ochi. Hai să zicem din simplul motiv că am şi eu nevoie de „spectacolul“ meu, fie şi unul foarte scurt… Şi ceea ce primeşti din privirile spectatorilor este ceva ce nu se poate explica şi nici a se-ncerca. Iată încă un motiv care mă onorează ca… parte a acestui spectacol craiovean! Dacă există o creaţie în spectacol, ea este în mare măsură rezultatul muncii tuturor celor care participă la el! Sună simplu şi banal, dar nu aveţi idee ce se-ntâmplă în spatele decorului până când Domniile voastre vă ocupaţi locurile în sală. Şi mai este un lucru care ţine de munca oamenilor din teatru (şi multe structuri se pot inspira de la noi): acel tip de mentalitate a muncii bine făcute, care te obligă să nu te blegeşti sau să devii puturos, să-ţi pese enorm… Într-un cuvânt, să nu-ţi baţi joc! Iar noi, românii, ne batem joc! În continuare!
I.J. Pe scenă aveţi momente de aşa-zisă transă, alte momente în care păreţi că vă controlaţi ş.a.m.d… Cum a decurs procesul de creaţie a acestui rol, cum s-a conturat personajul complex Caligula?
S.L. În continuare refuz cu încăpăţânare să vorbesc despre procese de creaţie – dacă ea există, sau să teoretizez ceea ce trăiesc la lucru. Nu vreau să vorbesc despre asta cum şi, în nici un caz, nu voi face vreodată din asta un obicei. Personajul lui Camus, mai bine zis, lumea aceea şi primele încercări de a o cunoaşte (desigur, extrem de subiectiv şi ca atare) vin cumva din vremea studenţiei mele la Academia de Artă Teatrală din Târgu Mureş. Atunci, la finele anului IV, am susţinut examenul de licenţă cu un moment din „Caligula“. De atunci şi până în prezent, să tot fie…13 ani, în diverse şi haotice perioade, personajul s-a tot conturat până când a ajuns, ca o formă de interpretare, aşa cum îl vedeţi azi.
I.J. De la Caligula aţi trecut la… Miranda! În ultima premieră a Naţionalului (februarie 2012), „O furtună“, interpretaţi un dublu rol, Miranda şi Caliban. V-aţi aşteptat la această surpriză din partea lui Purcărete? În „Furtuna“ lui Esrig din Germania eraţi Prospero. Aţi fi vrut şi la Craiova acest rol?
S.L. Răspuns scurt la cele două întrebări ale dumneavoastră: deloc! Surprizele au fost la fel de mari şi în ceea ce priveşte distribuirea în dublul rol în spectacolul domnului Purcărete, şi în invitaţia primită din partea domnului Esrig în atelierul din Burghausen. Când ai posibilitatea şi şansa până la urmă să lucrezi în două proiecte mari, cu aceeaşi piesă, în regia celor două personalităţi ale culturii române – Purcărete şi Esrig fiind doi meseriaşi – cred că ideal este să lucrezi personaje diferite. Ţine de un anume tip de energie, de cercetare, de cunoaştere şi cantitate posibilă de a descoperi divers, mult şi în zone extrem de antagonice.
I.J. Vă gândiţi la anumite roluri pe care aţi dori să le interpretaţi în viitor?
S.L. Nu cu îndârjire şi, deocamdată, fără o seriozitate aparte. Sunt câteva roluri care îmi tot dau târcoale de ceva vreme, dar nu e timpul lor. Tot ce pot să fac este să mă gândesc la ele… Şi asta, repet, foarte zgârcit.
I.J. Faceţi naveta între Cluj, unde aveţi domiciliul, şi Craiova, unde sunteţi angajat la TNC de câţiva ani. De ce Craiova şi nu Cluj sau Bucureşti?
S.L. Craiova este oraşul în care am fost născut, şcolit, tata mă ducea pe fostul „Central“, actual „Ion Oblemenco“… Am crescut cu „Craiova Maxima“… Ceea ce se-ntâmplă acum cu acest uriaş simbol al fotbalului din ţara asta – şi nu numai al fotbalului, ci şi un simbol al iubirii noastre faţă de rădăcinile adânci pe care le avem în aceste locuri sudice este aproape incredibil… Ceea ce se întâmplă acum cu Ştiinţa este un eşec şi o ruşine nu numai a greşelilor şi incompetenţei conducerii clubului sau a nepăsării crase a autorităţilor, ci şi a locuitorilor Craiovei prin lipsa de atitudine! Probabil că nu vă aşteptaţi să spun asta într-un interviu despre teatru, dar şi eu sunt craiovean… Şi sunt dintre cei care cred cu tărie că foarte multe din timpurile cele vechi sunt de mii de ori mai bune decât cele din importul pe care îl numim azi prezent! Şi mai sunt la Teatrul Naţional din Craiova pentru că aici este scena unde mă simt cel mai liber! Am avut şi colaborări… În prezent am una cu Naţionalul din Iaşi în spectacolul regizat de Tompa Gabor după piesa „Mizantropul“. Şi se vor mai ivi ocazii de colaborări şi proiecte cu alte teatre din Bucureşti sau din ţară. Sunt însă spectacole greu de jucat acasă, la Craiova, aşa că…
I.J. Aţi lucrat cu importanţi regizori de teatru şi film (Vlad Mugur, Silviu Purcărete, Lucian Pintilie ş.a.). Care regizor s-a pliat, ca să spun aşa, pe structura şi temperamentul artistic al actorului Sorin Leoveanu?
S.L. Cred mai degrabă că eu am încercat să mă pliez pe anumite structuri accesibile sau nu decât invers. Să nu pierdem din vedere numele pe care le-aţi enumerat… Ele reprezintă parte a unui tot, reprezintă vârfuri, adevăraţi profesori, destine fără de care totul ar fi mai sărac şi mai ciuntit în teatrul din România. De la Domniile lor, şi nu numai, am învăţat tot cât a fost posibil în momentele respective… Şi în continuare am aceeaşi atitudine de discipol acolo unde este cazul.
I.J. Sunteţi un actor atipic? Cum v-aţi caracteriza?
S.L. Habar nu am ce este un actor tipic, îmi e şi teamă să ştiu… deci, cu atât mai mult, nu ştiu cum arată un atipic! Ce vă pot spune este că nu prea mă preocupă un anumit gen de a fi actor, ci drumul pe care îl parcurg ca actor: ce mi se întâmplă în tot acest drum al actoriei, cu ce mă întâlnesc şi cum mă raportez la toate. Ce-mi rămâne mie…?!
I.J. Vă simţiţi la fel de aproape de orice personaj care vi se propune?
S.L. Trebuie! Altfel cum? Sigur, sunt doze mai mici sau mai mari de încredere față de personaje, sunt sentimente şi trăiri palpabile, dacă vreţi, dar fără sinceritate nu se poate face nimic pe scenă!
I.J. Sunteţi un răsfăţat al publicului din Craiova, aveţi deja în palmares două premii UNITER (2007, 2009), îl aşteptaţi pe al treilea… Către ce pisc tindeţi?
S.L. Răsfăţat?! Răsfăţaţi au fost Ştefan Iordache, Adi Pintea, Victor Rebengiuc, Mihai Constantin, Oana Pellea, Amza Pellea, Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza… şi câţi alţii care au jucat în Bănie! Eu sunt doar un norocos printre ei!
I.J. Popularitatea vi se pare o responsabilitate în plus sau un fel de povară? Sunteţi destul de zgârcit cu interviurile, păreţi un fel de timid… V-am perceput greşit?
S.L. Sunt zgârcit, dar nu din timiditate, ci pentru faptul că urăsc să dau interviuri… pentru că întotdeauna spun ceea ce trăiesc şi simt în acel moment al vieţii, al zilei, nu am răspunsuri gata formulate, nu gândesc lucrurile pe categorii… De aceea, de câte ori citesc interviul a doua zi, mi-e groază de ce am spus cu o zi în urmă… e ceva ce a trecut şi nu mă mai reprezintă azi. Şi mai sunt zgârcit cu a avea ceva de spus în media de azi pentru că s-a ajuns într-o asemenea situaţie încât numai cine nu vrea să apară sau să zică ceva nu apare sau nu zice! Dar vă mulţumesc de întrebări! O zi bună tuturor craiovenilor!
