Un milanez autentic, muzicant remarcabil, o prezenţă iubită în casele boiereşti de altădată, un doctor Drăgescu, un tip deştept, dar greţos, obişnuit a face curte tuturor cucoanelor, o domnişoară Opran care iradia simpatie şi captiva pe oricine vorbea cu dânsa sunt doar câteva dintre personajele Craiovei de altădată, care fac astăzi deliciul iubitorului de însemnări cu parfum de epocă.
Însemnările într-un jurnal aduc în prim-plan personaje interesante, care dau culoare unor vremuri de mult apuse. Paginile care păstrează amintirile zugrăvite în cuvinte ni-l creionează pe un anume Romeo Ratti, un personaj foarte răspândit şi iubit în casele boiereşti între anii 1870-1880. Era un milanez autentic, muzicant remarcabil, de o inteligenţă fină şi pătrunzătoare, care îşi însuşise o foarte serioasă cultură literară franceză. „Venise în Craiova ca şef de orchestră al unei trupe de operă italiană şi se pripăşise la noi. Pianist de forţă, fusese luat ca profesor în mai toate familiile bune şi încetul cu încetul devenise animatorul unui cenaclu artistico-literar“, după cum ni-l descrie în jurnalul său cel mai de seamă memorialist al vieţii româneşti interbelice, Constantin Argetoianu.
O persoană interesantă este şi domnişoara Elisa Opran, una dintre fiinţele cele mai inteligente, ce iradia simpatie şi captiva pe oricine vorbea cu dânsa. „De o putere de judecată extraordinară, de o logică impecabilă în toate raţionamentele ei – ducea totuşi o viaţă absurdă: se culca între 5 şi 6 dimineaţa, dormea toată ziua şi se scula la 6 seara. Mesele ei erau la 8 seara şi la 1 dimineaţa şi nu era lucidă şi nu putea lucra şi perora decât noaptea. Dar noaptea nu-i era de ajuns, mai avea nevoie de o confidentă, de o ureche receptivă şi amică, care să-i dea din când în când câte o replică şi să-i permită s-o pornească d-a capo. Mumă-mea îi era atât de devotată, încât, de câte ori avea prilejul să petreacă câteva zile cu dânsa… se conforma excentricului program.
Aceste nesfârşite colocvii nocturne dintre mumă-mea şi d-ra Opran mi-au otrăvit copilăria. Singur la părinţi, fără să fiu ceea ce se numeşte un copil răsfăţat, eram un copil ţinut de aproape şi ca să nu fac seara nebunii cu băieţii Olteanu, mama mă culca la Breasta în odaia ei. De aproape ne ţineau pe toţi copiii şi neamţoaicele şi jupânesele casei, legate şi bătute la cap şi care ne povesteau tot felul de istorii înspăimântătoare cu stafii, cu govii şi cu «moartea» ce se învârtea pe lună în grădină şi în jurul casei. Îmi buimăciseră capul cu totul, dar pentru nimic în lume nu mi-aş fi mărturisit tulburarea sufletească, nici ceasurile de spaimă şi de năduşeli pe care le petreceam în aşteptarea mamei, în loc să dorm.
Opran, ale cărei manii erau organizate, venea la Breasta numai pe vremea lunii, ca să poată «treiera» toată noaptea (după plastica expresie a bunicii mele) terasa Jiului. Treeratul ţinea până la 4-5 dimineaţa şi eu în tot acest răstimp, ce-mi părea un veac, muream şi înviam la fiecare zgomot dinăuntru sau din afară, căci frica pe de o parte, puterea nopţii pe de alta, mi le înmulţeau şi mi le măreau pe toate“.
Icoane din trecut
Alt personaj interesant era doctorul Drăgescu, un transilvănean deştept, dar greţos. Îşi făcuse o clientelă bună prin casele boiereşti şi, crezându-se irezistibil cu barba lui „a la Fra Diavolo“, făcea curte tuturor cucoanelor. „Le dedica şi versuri nesărate. După un concert de binefacere pe programul căruia figurase şi mumă-mea cu domnişoara Opran şi Bălcescu. Drăgescu le-a trimis un sonet din care îmi reamintesc primele versuri: «Când degete de roze se plimbă visătoare/Pe alba tastieră cântând dulci armonii…»“.
Interesantă şi figura colonelui Creţeanu, tatăl Margheritei Creţeanu (mai târziu soţia lui Grigore Ghica), „pentru care, deşi copil mic, aveam un «febl». Eram foarte intimi, venea la Breasta, mă jucam şi călăream cu ea. Creţeanu comanda cavaleria din Craiova şi după război mi-a dăruit un cal mic negru, un poney cu mult sânge arab, pe care-l luase de la turci. Acest dar mi-a pricinuit prima senzaţie de mare, de completă fericire – senzaţie care n-a durat însă mult, pe de o parte întrucât calul avea năravul să muşte – şi m-a prins de spinare de nu ştiu câte ori, rănindu-mă până la sânge – pe de alta fiindcă unchiul meu Emil Otetelişanu, un călăreţ fără pereche, mă punea să-l încalec zilnic, numai pe pătură, ca să-mi întărească pulpele, zicea el, ca să mă dezguste de viaţă, gândeam eu. Mulţumită acestei şcoli severe am devenit şi eu un călăreţ destul de pasabil pentru ca 20 de ani mai târziu să pot urma fără nici o greutate severele vânători de vulpi din Campania Romană“, povesteşte cu nesaţ Constantin Argetoianu.
Personajele vremii, întâmplările legate de existenţa lor fascinează şi cuceresc ca orice poveste desprinsă din paginile galbene ale vremurilor trecute.
