„Pricină folositoare a tuturor de obşte, căci ea împodobeşte pe oameni cu înţelepciunea, cu cuvântul, cu luminarea credinţei“, învăţătura, cea care înnobilează sufletul cu dragostea aproapelui din care izvorăşte păzirea dreptăţii, a fost preocuparea principală a boierilor, oamenilor cu dare de pe meleagurile olteneşti.
Un pas important pe calea dezvoltării învăţământului îl fac boierii divaniţi de la Craiova, care trimit la 23 octombrie 1816 o anafora domnului ţării Caragea, prin care cer să plătească mai bine dascălii de limba greacă, fiindcă altfel „nu putem să dobândim dascăli procopsiţi“, se menţionează în paginile lucrării „Ani de lumină“ a lui Andrei Nicolae.
Erau vremuri în care lumea credea în puterea miraculoasă a învăţăturii care înnobilează, împodobeşte frumos un caracter, un om, desăvârşindu-l.
Lucrurile aveau alt mers, se orânduiau după alte reguli. Dovada o fac mărturiile din pagini de document. O adresă trimisă la 9 ghenarie 1832 ne dezvăluie un orar al învăţăceilor de odinioară. „Stanciu Căpăţîneanu preda unui număr de 27 copii gramatica de la 8 ciasuri până la 10 şi aritmetica după prânz, de la 2 până la 4 ciasuri, Aaron Florian preda celor 13 ucenici ai săi geografia de la 10 la 12 ciasuri şi istoria sfântă după prânz de la 3 până la 5 ciasuri, iar Grigore Pleşoianu urmează cu 20 de ucenici la amândouă clasurile împrumutatei învăţături“.
Mai apoi, după „noua întocmire“ dată învăţământului public se vor ţine „două eczamene“ pe an (unul pe semestru). Amândouă sunt la publice. La încheierea fiecărui examen, profesorii au obligaţia să întocmească două cataloguri în care să înregistreze pentru toţi şcolarii „cele trei observaţii“, adică „frecquentaţia, purtarea şi gradul învăţăturii“.
Amintirile unor elevi de odinioară
Aşa erau lucrurile, aşa se consumau ele, într-un alt decor, după alte reguli, cu alte personaje fermecătoare. Cine nu îl cunoaşte pe Domnul Trandafir al lui Sadoveanu şi cine nu şi-a imaginat că este coleg cu povestitorul şi gustă plin de emoţie istorisirile dascălului atât de îndrăgit, şi „mai cu seamă explicaţiile la istorie“? Povestirile sale creau impresia că „Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam parcă freamătul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă… Domnu’ nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cântece care erau aşa de frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecut şi vrednicia noastră, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învăţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai târziu…“.
Plină de farmecul vremurilor este şi amintirea zugrăvită de Theodorian Carada în „Arhivele Oteniei“. „În dimineaţa zilei de 1 Septembrie 1879 m-am sculat bătându-mi inima. Crescut de guvernante şi cu clasele primare făcute acasă, nu era puţin lucru pentru mine să intru în liceu, să am a face cu copii necunoscuţi, cu profesori de cari mă temeam. Auzind însă pe tata poruncind să i se aducă mai curând cafeaua şi dulceaţa, ca să meargă cu mine la «Colegiu», m-am liniştit puţin. Cu el de mână, am intrat în grădina în care în odăjdii la fel cu stofa de pe masă din faţa-i, un preot făcea sfeştanie. Lângă el, Profesorul Bombăcilă, ca cel ce îndeplinea funcţiunile de director, în lipsa celebrului Fontaninu. Tata m-a prezentat lui Bombăcilă, zicând: «Ţi-l dau în primire». Apoi a plecat, iar eu am luat loc printre acei dintre copii mai de potriva mea. După ce ne-a stropit cu aghiazmă, Profesorul Brănescu ne-a spus să mergem în clase. Cei vechi, liniştiţi, au pornit unde ştiau; cei noui au dat buzna pe coridor, până ce pedelul Cantorichi ne-a îndreptat spre clasa întâia.
O odaie cu pereţii spoiţi cu var, plină cu bănci grele şi înnegrite de ani, în faţa cărora se înălţa, ca un munte, catedra de stejar, la care se suia pe trei trepte, ce săltau ca clapele de la clavir.
Dând cu coatele, sărind, cei îndrăzneţi au luat băncile cu asalt. Eu mi-am făcut loc în fund de tot, şi tare eram plictisit, pentru că Secretarul ne chema să ne înscrie începând cu cei din banca întâia“.
Amintirile de pe băncile şcolii, frumuseţea acelor timpuri, stângăcia, dar şi regulile stricte sunt şi ele consemnate: „Disciplina era deosebit de bună. Elevii erau foarte respectuoşi către profesorul lor. Cei nesupuşi, după ce li se făceau mai multe dojeni, erau apoi bătuţi la bancă. Cei cari nu veneau la şcoală, când şcoala era lângă Biserică Firu, erau puşi în butuc şi legaţi. Chiar părinţii îi băgau uneori în butuc“.
Şi ei au fost elevi
Din rândurile elevilor de ieri îl evocăm pe Nicolae Titulescu. Cursurile primare le-a urmat în cadrul Pensionului Javet, pentru ca apoi, în anul 1893, să intre cu media generală 10, în clasa întâi a liceului din Craiova. Se remarcă, încă de la început, ca un element de-a dreptul excepţional. „Când îi venea rândul la tablă, spune unul dintre colegii săi, era o adevărată plăcere să-l asculţi. Pregătirea sa temeinică, expunerea clară, argumentată prevestea fermecătorul talent oratoric cu care, în timpul vieţii sale, a ilustrat pe rând catedra universitară, bara justiţiei şi tribuna diplomaţiei“.
Inteligenţa, dar şi dăruirea sa faţă de învăţătură au devenit subiectul unor poveşti rupte din realitate, pilde pentru generaţiile care au venit şi vor veni. „Tezele sale depăşeau cu mult explicaţiile profesorilor. De exemplu, teza «Despre avuţie», ilustrul profesor M. Strajan i-a reţinut-o şi a dat-o spre păstrare bibliotecii şcolii. Preţiosul manuscris i-a fost apoi înmânat la întoarcerea sa ca laureat al Facultăţii de Drept din Paris“.
De asemenea, pentru că era un elev deosebit de capabil şi silitor, direcţiunea a creat pentru acest eminent şcolar premiul de onoare, premiul I fiind prea puţin.
