Alte rânduieli şi alte moravuri aveau cetăţenii urbei de altădată. Călătorind prin pagini de carte, descoperi acea lume care te atrage astăzi nu numai prin mirosul de vechi pe care îl emană, ci, în general, prin felul ei de a fi.
Colindând străzile Craiovei de la 1900, din când în când o pălărie se ridica de pe cap în semn de salut, gest însoţit de o pronunţare în mod corect „Sărut mâna“. Drept răspuns înclinai politicos din cap, în mod discret. Plana în acea societate şi un respect deosebit pentru bunul public. Dovada o fac numeroasele gesturi. „Directorul Şcolii Normale cere voie de la primărie să culeagă puţină verdeaţă din arborii de la luncă sau din altă parte pentru a orna o sală în vederea serbării de 10 mai, tot astfel cum cu ocazia dezvelirii Monumentului Comemorativ al Războiului din 1877-1878, regimentul 1 Artilerie «Regele Carol» cere voie să ia frunziş verde de la luncă pentru decor şi primeşte aprobare cu condiţia supravegherii din partea unui ofiţer şi în prezenţa grădinarului-şef Emil Mack pentru a evita degradări.
De asemenea, Directorul Şcolii Trişcu cere permisiunea de a veni cu băieţii în parc pentru a pescui şi a se distra“, se menţionează în Arhivele Olteniei.
Un oraş guvernat de legi stricte
Printre obiceiurile timpului găsim şi pe acela al scuipatului oricând, oriunde şi oricum. Serviciul sanitar se sesizează şi încearcă îngrădirea lui în normele de igienă. Astfel descoperim localuri publice închise temporar pentru că nu aveau scuipători cu soluţie antiseptică sau pentru că nu aveau tăbliţe cu indicaţia „Nu scuipaţi pe jos!“.
Pentru a remedia alt obicei ancestral, Parlamentul României a elaborat „Legea contra beţiei“ din 7 martie 1908 (de menţionat că legile de la acea vreme nu purtau numere pentru identificare, ci un titlu privind tema abordată şi data votării ei). „Se urmărea, printre altele, reducerea localurilor unde se puteau consuma băuturi alcoolice până la atingerea raportului de unu la 300 de locuitori, exceptând cazurile staţiunilor balneare“, după cum se menţionează în lucrarea „În căutarea memoriei“, purtând semnătura lui Marius Dobrin.
Un peisaj „pitoresc“
Nu lipseau din peisajul Craiovei nici localurile de toleranţă. Documentele pomenesc că în 1915 existau circa 134 de cereri de eliberare a unui „concept de prostituată“, practic o autorizaţie de funcţionare, formulat de tinere care practicau această meserie. Erau înregistrate la poliţie, stabilimentele plăteau taxele de rigoare, iar serviciul sanitar era responsabil să urmărească atent starea lor de sănătate.
O povestioară a acestor locuri şi a personajelor care le populau o aflăm din lucrarea lui Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. „La madam Ionescu (în imediata vecinătatea a bisericii Hagi Enuş) veneau distinşi profesori, magistraţi, negustori de vază, uneori preoţi. Omora orice concurenţă, pentru că schimba lunar fetele, deorece amatorii de «amor tarifat» doreau mereu «prospătură». La «coana Angela», la subsolul casei lui Amadu, peste drum de una dintre cele trei sinagogi evreieşti, din piaţa Elca, erau păstrate aceleaşi frumoase, care meritau să îmbătrânească în rostul lor. «Patroana» era o femeie în totul respectabilă, concubina unui negustor stimabil (Ţenea), după aceea a unui ospătar (Nele Popa); era ea însăşi o garanţie de onorabilitate. O legătură de rudenie (sau de prietenie) cu comisarul Niţescu o scutea de orice neplăceri cu poliţia. De fapt, nu s-au întâmplat niciodată lucruri care să tulbure atmosfera de discreţie sub care se petreceau «întâlnirile»respective (doar noi, elevii, urmăream din gangul sinagogii să vedem cum intrau acolo profesorii noştri, mari dascăli, intelectuali de înaltă ţinută, dar căsătoriţi din interese de «dotă» cu fiice de moşieri şi industriaşi, neînzestrate de soartă cu un cât de mărunt «vino-ncoace»!). La vremea aceea, noi priveam atari «escapade» drept cuvenite şi admiram aventurile marilor noştri profesori (inclusiv ale celor de religie) drept motivate şi stimabile. Pentru noi, era foarte interesant că puteam intra în «viaţa personală» a temuţilor noştri «tirani» (sau «blajini») ai catedrei! Discreţia era absolută, păstrând «secretul» ca pe propriile noastre «enigme»“.
O lume aparte
Dar poate cea mai încântătoare deprindere a lumii Craiovei de altădată era cea legată de stilul de adresare între oameni, de comunicare, cel puţin în scris. „Am avut surpriza de a întâlni direct sentimentul respectului faţă de semen, faţă de cetăţeanul care se adresează unei instituţii. De multe ori, o simplă petiţie era prezentată cu vorbe meşteşugite şi, chiar dacă nu totdeauna ele exprimau sinceritate, dovedeau oricum bună creştere, politeţe. Relaţiile dintre oameni erau în limitele naturalului, între cele două extreme ale binelui şi răului, dar pe un palier mai aproape de corectitudine. Am adunat câteva mostre de exprimări respectuoase, amabile, calde. Un bilet scris de mână ne oferă formularea: «Amicul meu, domnul… are gentileţea a-mi comunica faptul că a vorbit cu Domnia Voastră privitor la…»“, ne completează Marius Dobrin în lucrarea sa imaginea unei alte lumi.
