Negustori cu şandramale în chip de prăvălii, chemători care îi îndemnau pe muşterii cu tot felul de oferte au fost cei care au deschis drumul comerţului în Craiova. Au urmat vânzătorii ambulanţi de ziare, covrigi, petrol lampant, tocilarii, lustragiii. O lume pestriţă, care te îmbia cu tot felul de delicatese, dar şi cu strigături de genul „Dar ce vrei să iei, prietine?“ sau „Ia, neamule, ceaslaua. Ia, neamule, tămâioasa“, reînvie din pagini îngălbenite de vreme, aducând în prezent frumuseţea unei perioade ca într-o adevărată expoziţie de imagini.
Plimbările imaginare prin urbea de ieri continuă pe străzi populate de o lume pestriţă: tăbăcari, mici negustori braşoveni, abagii, cojocari, rachieri. Încercăm să pătrundem în lumea lor, căutând cu înfrigurare informaţii în paginile Arhivelor Olteniei din perioada 1924-1934. Ici, colo, câteva pasaje ni-i descriu aşa cum erau ei pe la 1850 şi mai încoace. „…situat la extremitatea despre miazăzi a oraşului, servea de loc de zalhana, adică un loc unde se tăiau vite. Pe acest loc situat lângă pârâul Tabacilor, Hristea Belivacă îşi făcuse un şopron unde tăia oi şi alte vite şi i se zicea «zalhanaua Belivacă»… De aici meşterii tăbăcari cumpărau piei şi le treceau peste pârâu, unde şi aveau zăcătorile lor de argăsit“, mici bordeie risipite ici şi colo până aproape de Oota.
Alt pasaj ne conduce spre alţi comercianţi şi negustori: „Cam pe unde vine strada Ştirbei Vodă era ‘Târgul de afară al Craiovei’, unde în şandramale cu chip de prăvălii, în şetre sau bărăci de scânduri se făcea negoţul Craiovei până pe la 1850, când târgul a fost mutat… Craiova avea un însemnat număr de mici negustori braşoveni, abagii, cojocari, rachieri şi alţi breslaşi de numele cărora ca ctitori sau ajutători sunt pline toate pomelnicele bisericilor craiovene“.
Un salt în timp
Lucrurile aveau să evolueze, astfel că, peste ani, în alte rânduri zugrăvite în paginile îngălbenite astăzi ale Arhivelor Olteniei găsim altă descriere. Aflăm că „măcelăriile erau instalate pe locul viran coprins între stradele I.C. Brătianu, Edgard Quinet (fosta Plăpiumarilor) şi strada Buzeşti… Mai în vale, spre Sf. Arhangheli, în faţa hotelului Stăncescu, erau pescăriile, iar pe strada de legătură între cele două pieţe un şir întreg de prăvălioare adăpostind inevitabilele cârciumi, dar şi pe dispăruţii astăzi bragagii, vânzători de zaharicale turceşti, cum şi pe opincari şi lumânărari, aşezaţi fiecare în grupuri la locul lor… Între Răscruciul mic şi Hanul Poroineanu se întindeau boangiii, cojocarii groşi, pe actuala straadă Al. Lahovari. Spânzurate pe cuie bătute în uşă sau atârnate de nişte braţe mobile de lemn, care se puteau întinde spre drum sau încrucişa în pervazele uşii, «cănurile», cu răbojurile lor ştirbe, dau o culoare veselă sectorului ocupat de boangii… După aceştia veneau prăvăliile «ilicarilor», care vindeau «mintene» vătuite şi «ilice». Prăvăliile acestora, ca şi ale cojocarilor «groşi» cu cari se învecinau, erau ocupate cu un pat larg, cât aproape toată prăvălia, lăsând numai un loc de trecere în dreptul uşii. Aci lucrau «băeţii» sub supravegherea stăpânului sau a «calfelor», şi în administraţia «ucenicilor» angajaţi fără leafă, ci numai «pe pricopseală». Şi lucrau «băeţii»! Toată ziua stând locului, «greceşte», adică cu picioarele încolăcite sub dânşii, ei mânuiau acul şi foarfeca cu pricepere şi cu răbdare, în tăcere şi stăpânit fiecare de gândurile lui“.
Ne întoarcem privirea şi ieşim afară. Profităm de ocazie pentru a studia în amănunt prăvălia. Sub fereastra largă, cât lăţimea prăvăliei, se întindea în stradă taraba. Era un fel de masă lată, prinsă în balamale chiar de tocul ferestrei. Noaptea se ridica în sus, acoperind fereastra, servindu-i ca oblon. Pe ea îşi aşeza jupânul marfa lucrată „pentru de gata, lăsând în rafturi numai pe cea făcută pe porunceală“.
Îi lăsăm în urmă pe ucenicii cojocarilor „groşi“ şi mergem să-i cunoaştem pe „bogasieri“ sau „cojocarii subţiri“, pe „braşovenii“ care aduceau din Braşov aproape toată marfa necesară gospodinelor şi gospodarilor de la ţară. În vecinătatea prăvăliilor lor se găseau „lipscanii“, „cari şi-aduceau mărfurile lor de lux din lăuntru… tarabele aproape dispăreau, în schimb, însă, probele de mărfuri, care trebuiau să facă momeala muşteriilor, se aşezau în faţa prăvăliei, pe paturi improvizate.
Obloanele şi faţa prăvăliei în întregime erau o adevărată expoziţie de cele mai variate mărfuri, căci clienţii, cei mai mulţi de la ţară, nu se abăteau să cumpere până nu vedeau expus un exemplar din marfa de care aveau nevoie. Aci, mai mult decât «în cojocari», se simţea nevoia unuia care să cheme pe muşterei şi, când vreunul din aceştia rătăcea singuratec pe acolo, auzea din toate părţile: «Dar ce vrei să iei, prietine?», «Ascultă, neică, ce-ţi trebuie?» şi chemătorii mergeau până la a-l trage chiar de mânecă“.
Alte vremuri, alţi negustori
Anii trec, lucrurile se schimbă şi, cu ele, şi mersul comerţului. Vechii negustori sunt înlocuiţi de alţii. Dimineaţa, când umbra era lungă, oricine purta un şorţ alb se numea vânzător. Pornim în călătoria imaginară susţinuţi de câteva poze sosite pe un mail. Ne închipuim pornind pe străzile Craiovei de altădată. Prima întâlnire este cu un vânzător ambulant de fructe, aşezat undeva la colţ de stradă. Am mânca un strugure care ne face cu ochiul dar, căutând în buzunarul găurit de vreme al îmbrăcămintei, renunţăm. Nici urmă de vreun bănuţ. Mergem mai departe şi zărim într-un loc mai îndepărtat trei vânzători de ziare. Sunt modest îmbrăcaţi, dar poartă cu mândrie cele câteva fiţuici, marfa lor. Ne atrage atenţia un tânăr care poartă atârnată de gât o plăcuţă pe care scrie „şofer“ şi care este urmat de un om al legii. Câteva vorbe rostite într-o doară de un trecător vin ca un răspuns la întrebarea noastră: „Încă un şofer în culpă“.
Un miros de covrigi ne gâdilă nările. Vine de la doi comercianţi ambulanţi cu coşuri de nuiele în care, pe câteva beţe, stau înşiraţi covrigii calzi. Între timp, doi vânzători de petrol lampant ne taie calea. Sunt desculţi, cu câte o cobiliţă de care stau atârnate două recipiente de tablă, de gurile cărora este legată câte o pâlnie. Îi privim îndelung şi mergem mai departe, în drumul nostru întâlnindu-l pe tânărul vânzător de castane prăjite. E căzut pe gânduri. Cu o privire uşor tristă se aşază lângă marfa sa şi aşteaptă ca vreun trecător să se oprea-scă şi să guste din castanele delicioase. Poate va cumpăra apoi câteva, atâtea câte să-i aducă şi lui un gologan în buzunar. Lângă el, pe o masă de lemn puţin cam şubredă, un vânzător de nuga începe să-şi pregătească ustensilele. Vecină le este o doamnă care vinde floricele de porumb.
Un băieţel vesel trece prin faţa lor bucuros că, în sfârşit, bona care îl însoţeşte a primit permisiunea să-i cumpere dulciuri de la vânzătorii ambulanţi ce-şi poartă marfa pe o tăbliţă de lemn cu mâner.
Mergem mai departe şi le întâlnim pe florăresele vesele, care îşi îndeamnă clienţii cu strigături de genul: „Cumpără, conaşule, să-ţi trăiască franţuzoaica“ sau „Ia, boierule, crizantema“. Sunt bruiate din când în când de glasul unei ghicitoare, care strigă cât o ţine gura: „Vino să-ţi ghicească baba în ghioc…“. Le întrerup bălăcărerile unor tăietori de lemne, supăraţi de gălăgia femeilor, care, deranjate de sosirea în preajma lor a unui flaşnetar, par a striga cu şi mai multă putere.
E o forfotă continuă în acest loc. Am vrea să rămânem să studiem pe fiecare, pe iaurgiul care tocmai trece, pe vânzătorul de păsări sau pe cel de bere, de altfel cel mai fericit dintre comercianţi, căci clienţii lui par a nu fi deloc zgârciţi.
Nisipul s-a scurs din clepsidră, iar timpul acestei plimbări imaginare s-a terminat. Plecăm cu gândul că poate vom mai avea ocazia să ne întâlnim cu alţi vânzători ambulanţi din această lume pestriţă, până când vom reveni în contemporaneitate.
