Traiesc din ajutorul social. Trei copii, o femeie slaba de inger si un tata tebecist. Singura avere – niste amintiri si o lumânare care asteapta sa fie aprinsa…
„Nu am aer… Ah… Doamne, ce ma fac? Mariana, da la fete sa manânce, ca io nu pot sa-nghit nimic“. Trântit pe canapeaua stâlciata, Nicu Iulica abia sufla. O mâna de piele zbârcita peste oasele schiloade, atât a mai ramas din el de câns l-a rapus boala – TBC.
„Acum trei ani jumate m-am imbolnavit. Rau, rau… Dupa internarea de la spital, o perioada am fost bine. De doua luni insa nu mai pot… Ma lasa toate, simt cum ma duc“, ofteaza barbatul, atintind cu ochii infundati in orbite podeaua neagra de pamânt. Are numai 37 de ani si e pe moarte. O stiu si el, si nevasta-sa, Mariana. Dar n-au ce face: din banii de la ajutorul social nu le ajunge sa cumpere si medicamente sau sa mearga la vreun tratament. Abia au cu ce sa-si tina copiii – trei le-a dat Dumnezeu. Sa-i creasca, sa-i dea la scoala, sa-i faca oameni, asa cum se cade sa faca orice parinte. Dar dintr-un tebecist si o femeie cam naroada la cap ce sa iasa?! Tot in grija Lui vor ramâne – e marea spaima a lui Nicu, privindu-si neputincios copiii.
Copii care au uitat sa râda
Valentina abia a facut sapte ani. Sora-sa, Georgiana, are unul mai putin. Iar Alexandru a venit pe lume de numai trei luni, ca un ultim omagiu adus de Nicu pentru aceasta lume…
„Are sapte kilograme! Mai are un pic si ma ajunge“, reuseste barbatul sa schiteze o parere de zâmbet. „E micut, dragul de el. Da’ mai bine asa, ca nu stie de nimic. Are timp sa le invete…“, sopteste tatal obosit, mângâind cu privirea pruncul. Nici macar nu are putere sa-l tina in brate, se gândeste Nicu, cu sfârseala. Bine ca s-au marit fetele. E adevarat, tot copii sunt inca, dar boala si nevoile le-au transformat in ultimii trei ani. Maruntele, purtând inca in obraji gingasia vârstei, fetitele s-au maturizat inainte de vreme. Iar Nicu simte acest lucru mai ales atunci când le intâlneste privirea: adânca, atenta, scormonind dureros sufletul barbatului. Nici nu mai stie când le-a auzit ultima data râzând, se gândeste. Probabil ca au uitat pâna si ele ce rost are copilaria, ce frumoase trebuie sa fie jocurile si bucuriile ei!
„Aveam sperante…“
„Nu m-am gândit vreodata ca voi avea asa o viata nenorocita“, isi destainuie Nicu suferinta care-i macina inima, si nu trupul. „Am lucrat la Petrol, in Craiova, apoi am fost muncitor in constructii. Nu era raiul de pe pamânt, dar aveam eu cu ai mei un rost. Puteam sa aduc o pâine pe masa, sa le ofer o siguranta. Aveam sperante. Acum? Ce mai am?“, isi muta privirea de jur-imprejurul camerei. Alaturi, pe o masa, trei fotografii de la nunta lui cu Mariana stau marturie pentru acei ani ai tineretii, plini de sperante, de incredere. Lânga ele, o lumânare cu mucul neatins si o cutie de chibrituri. Nicu zâmbeste cu inteles, cu lacrimile sclipind intre gene. „Daca se ia lumina…“.
