Imi permiteti sa incep o poveste… Povestea adevarata si nu foarte indepartata a unei familii cu o reala vocatie pentru invatamânt, pentru educatie.
Bunicul si fratele lui, invatatori, au fost oameni cu principii morale valabile atunci, acum si oricând. Oameni care, incepând de prin 1930, s-au straduit aproape cincizeci de ani sa-i invete pe copii sa citeasca, sa socoteasca, sa inteleaga mersul lucrurilor, sa creasca mândri de ei si de lumea din jurul lor.
Mama si sora ei, invatatoare, una la Craiova, cealalta la Târgu Jiu, se straduiau cu generatii ce cresteau in alte vremuri, dar cu aceeasi curiozitate copilareasca in fata vietii. Si ele, „doamnele invatatoare“, trudeau pentru ca prichindeii sa vada viata asa cum este, sa aiba incredere in puterile si capacitatile lor, sa-i faca harnici, muncitori si optimisti. Si pot spune cu drag ca la intâlnirea de peste mai multi sau mai putini ani cu „copilasii“ ajunsi adulti, mama mea se simte respectata si chiar iubita, se simte mândra si onorata ca a asezat câteva pietricele la temelia formarii unor oameni.
Fratele tatalui meu si sotia lui, ajunsi acum la pensie, se pot mândri cu generatii de absolventi carora le-au transmis dragostea sau „frica“ de matematica, fiecaruia dupa capacitatea de a relationa cu aceasta disciplina plina de poezie, cum spun unii, sau prea arida si abstracta, cum spun altii. Au strabatut si ei anii alaturi de copii de liceu, gândind mereu cum sa dezvolte gândirea, curiozitatea sau creativitatea tinerilor pentru ca drumul lor prin viata sa fie mai usor. Oameni cu profesii diferite, ajunsi in diverse locuri de munca pot vorbi despre seriozitatea, pregatirea profesionala, poate chiar despre severitatea lor ca profesori de matematica. Era un privilegiu sa lucrezi cu ei. Erau profesionisti si succesul era garantat. Parinti si copii au fost multumiti de munca profesorilor despre care va povestesc cu mândrie si cu dragoste, pentru ca sunt parte a familiei mele.
Si traditia familiei continua. Copiii celor pe care vi i-am laudat (iertati-mi indrazneala) sunt profesori si ei si, alaturi de alte generatii de copii, asaza cunostinte, sadesc valori morale, trezesc ambitii. Chiar daca aparent acestea nu mai au valoare pentru lumea noastra, vocatia familiei e prezenta. Nu renunt, in numele unei false modestii, sa-mi laud familia pentru prezenta ei in efortul tacut si continuu de formare, de modelare, de ocrotire si dezvoltare a unor suflete de copii. Va spun deci ca in scoli din Craiova, Bucuresti, Târgu Jiu sau Petrosani, familia mea e prezenta prin profesori de matematica, chimie, fizica sau invatatori. Invatamântul a fost mereu o chemare pentru familia mea. Este probabil o samânta mereu sadita in pamânt roditor, ce a crescut frumos si continua sa dea roade. Este poate o mostenire, este bucuria de a darui, de a lasa altfel de urme prin viata aceasta. Nu este numai nevoia de a transmite ceva, ci si pasiunea de a modela. Nu am avut talent sau aptitudini artistice speciale. Am fost si suntem totusi mici creatori. Suntem oameni muncitori, echilibrati, cu respect pentru valori si traditie. Ne onoreaza munca pe care o facem, chiar daca multi nu o mai pretuiesc.
