– La 201 ani de la naștere –
Să scrii despre Fiodor Dostoievski în condițiile în care despre viața și opera acestui vârf al literaturii ruse s-au pronunțat atâția exegeți și au existat atâtea dezbateri presupune, desigur, un risc.
Un risc pe care mi-l asum doar pentru a-mi exprima liber o părere personală, și nicidecum pentru a-mi compara propria viziune cu cele care au fost deja publicate, desigur mai valoroase.
Dostoievski a fost, fără îndoială, un scriitor care a mers la esențe, care a dorit să ajungă la miezul lucrurilor și la descifrarea unor taine, atât ale psihologiei umane, cât și ale existenței.
Personajele sale sunt sfâșiate de contradicții, cu un interior complicat – mai mult, sunt uneori antinomice.
Cum să ne explicăm altfel decât printr-o profundă cunoaștere a naturii umane portretizarea unor personaje diametral opuse, cum ar fi idealistul și purul prinț Mîșkin, din ”Idiotul”, și eroul cu tendințe sociale și de mizantrop al ”Însemnărilor din subterană” (pe care Dostoievski însuși îl numește ”un paradoxalist”)?
Iată ce spunea Mîșkin: ”Uite așa, după cum se bucură o mamă când își vede pentru prima oară pruncul zâmbind, tot așa se bucură și Dumnezeu, sus în cer, când vede un păcătos înălțând spre El o rugă primită din inimă”. ”În aceste cuvinte simple, o femeie din popor a exprimat o idee atât de profundă, atât de subtilă și cu adevărat religioasă; o idee în care se cuprinde tot fondul creștinismului, cu alte cuvinte ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevărat părinte și care se bucură pentru un om așa cum un tată se bucură pentru propriul copil! Acesta este fundamentul învățăturii lui Hristos!”.
Și iată ce spunea eroul ”Însemnărilor din subterană”: ”Chiar dacă i s-ar demonstra omului această realitate matematic (…) nici așa nu și-ar băga mințile în cap, ci va face înadins ceva pe dos, numai și numai din ingratitudine; numai pentru a-și impune punctul de vedere. Iar în cazul în care nu va dispune de mijloacele necesare, va scorni totuși distrugerea și haosul, va născoci felurite suferințe și-și va impune până la urmă punctul de vedere! Va slobozi blestemul prin lume și, întrucât numai omul este capabil să blesteme (…) atunci, poate, numai prin blestem își va atinge scopul”.
Sau: ”Însă omul e o ființă ușuratică, reprobabilă și, poate, ca unui jucător de șah, nu-i place decât procesul atingerii scopului, nu și scopul în sine”.
Erou al ”Însemnărilor din subterană” care nu este însă un om împăcat cu sine însuși, ci, chiar asumându-și că e total altfel decât semenii, chiar asumându-și solitudinea și un anumit tip de răutate, își face obositoare procese de conștiință, disecând fiecare gând pe care îl are și fiecare faptă pe care o comite, căutând să le dea un sens, contrapunându-le normalului. Incapacitatea de a duce la bun sfârșit acest lucru îl face profund nefericit. Dar și cinic.
Pe Pământ este veșnic o confruntare a contrariilor, iar, după cum spunea tot Dostoievski: ”Frumusețea este pe atât de misterioasă pe cât este de înfricoșătoare. Dumnezeu și diavolul se luptă acolo, iar câmpul lor de bătălie este inima omului”.
Raskolnikov este un alt personaj măcinat de contradicții, care începe prin a comite o crimă dintr-un acces de superioritate și sfârșește prin a fi torturat de interminabile și chinuitoare procese de conștiință.
Dostoievski se află mereu în căutarea Adevărului, scris cu majusculă, trece prin toate dramele, suferințele și neîmplinirile, dar și trădările, josniciile, meschinăriile umane, pentru a ajunge în final la concluzia că Adevărul este Divinitatea. Deci, cheia este undeva în afara noastră, dar trebuie să trecem prin acest Purgatoriu pentru a obține accesul la ea.
Uneori, dialogurile dintre personaje, descrierile, fundalul acțiunii sunt de proporții epice, ca în ”Demonii”, dar esența va fi concentrată la sfârșit, un final care va avea un impact năucitor asupra cititorului.
Dostoievski există prin personajele sale, iar lumea există (și) prin Dostoievski.
Marele scriitor rus a înțeles, poate, mai bine decât oricare altul că, în pofida naturii paradoxale și pe undeva meschine, abjecte a omului, în fiecare individ există acel grăunte de divinitate care îi oferă șansa reconvertirii. O amprentă divină sădită chiar și în ucigaș, ca în cazul lui Raskolnikov.
Firește, cu o singură condiție: ca acel în cauză să înțeleagă că se află în eroare, că trebuie să-și îndrepte greșeala. De la abisurile păcatului până la revelația divină nu e decât un pas. Pe care îl putem face la timp, la sfârșitul existenței sau niciodată. (Însă Dostoievski, chiar descriind răutatea și micimea umane, nu credea ferm în acest ”niciodată”).
O lectură obligatorie pentru orice împătimit al literelor, o influență majoră asupra multor scriitori care i-au urmat, opera lui Dostoievski va dăinui peste veacuri și va rămâne întipărită în patrimoniul cultural al umanității.
Mihai Gîndu
