de Peter Godfrey-Smith, Ed. Herald, 2012
Subintitulat „O introducere critică în teoriile moderne“, volumul lui Peter Godfrey-Smith este incitant din mai multe puncte de vedere. Pune la îndemâna cititorului pasionat de știință și de literatura din jurul ei un strălucit compendiu despre natura științei, în argumente și categorii care vizează o istorie complexă a unei odisei a minții umane departe de a se sfârși. Este o introducere în filosofia științei, cu referire la principalele metode științifice care s-au ilustrat în ultima sută de ani, dar și cu o prezentare sintetică a ceea ce s-a numit Revoluția Științifică (1550-1700), acolo unde s-au ilustrat spirite ca Bruno, Galilei sau Newton. Nu doar autorul, ci majoritatea celor care se ocupă cu filosofia științei sunt de acord că știința a apărut grație unui grup mic de oameni în Europa ulterioară Evului Mediu, iar unii iau ca bornă modelul copernican (1543) propus de astronomul polonez Nicolaus Copernic. Există o tradiție empiristă în știință, adică semnificația faptului că la baza oricărei observații științifice stă experiența. Experiența o fi fost ea bună, dar s-a dovedit că nu era totul. Mai mult de atât, de la un timp ducea la scepticism: se considera că nu vom putea ști niciodată totul, prilej de lentoare și de îndoială care frâna dezvoltarea. Senzație, fenomenalism sau, cu expresia lui John Stuart Mill, materia ca posibilitate permanentă de producere a senzațiilor. Mintea ar fi închisă în spatele unui văl de idei sau de senzații și nu are acces la ceea ce este dincolo de văl. Mai târziu, acest tip de povești cu substrat metafizic a fost abandonat. Când a venit Karl Popper, empirismul domnea, în formula empirismului logic, sub formula inventată de Carnap cu al său pozitivism logic: „În știință nu există adâncimi; pretutindeni există suprafață“. Popper a criticat cu severitate teoriile empiriștilor logici care voiau să dezvolte o teorie a confirmării sau a logicii inductive. Logica deductivă în spiritul căreia și-a prezentat teoriile suține altceva: nu putem fi niciodată complet siguri că o teorie e adevărată. Pentru asta, avem la îndemână testarea sau falsificarea teoriei, pentru a avea acces la un adevăr al acesteia. Cu toate astea, știința este realmente în căutarea unui adevăr al lumii și o poate face atâta vreme cât păstrăm o atitudine provizorie față de teoriile noastre, chiar și atunci când au fost încununate de succes. După Popper, cel mai important filosof al științei a fost Thoms S. Kuhn, cu formidabila sa lucrare „Structura revoluțiilor științifice“, apărută și în românește încă din 1976. În sumă, teoria lui Kuhn se învârtește în jurul ideii că există un caracter arbitrar și personal al factorilor care influențează deseori deciziile științifice, ca și o rigiditate a doctrinei științifice care face ca anumite observații științifice despre natură să fie introduse într-un fel de pat al lui Procust de către savanți sau studenți. În ciuda acestui tip de relaționare, ceea ce se întâmplă poate fi considerată cheia succesului științei. Bruscarea habitudinilor este eficientă, cu alte cuvinte, chiar dacă se pune întrebarea cum pot fi contrazise date observabile. Există o știință normală, bazată pe predictibilitatea oferită de datele culese și procesate, în interiorul paradigmei (termen folosit cu succes în opul savant al lui Kuhn), care cercetează anomaliile apărute într-un sistem, dar și un moment în care apare ceea ce s-a numit revoluție științifică. Acesta e un proces necumulativ, în care o paradigmă mai veche e înlocuită de o nouă paradigmă, incompatibilă cu prima. Spre deosebire de Kuhn, Imre Lakatos folosește termenul de programe de cercetare: nu există doar o paradigmă dominantă în domeniul vast al științei, ci mai multe programe de cercetare, adică o succesiune de teorii înrudite. Un program de cercetare posedă un nucleu dur, adică un set de idei fundamentale esențiale pentru dezvoltarea și susținerea programului, și o așa-zisă centură de protecție, adică un set de idei mai puțin fundamentale care pot fi aplicate la realitatea înconjurătoare. În era post-kuhniană un important filosof al științei este austriacul Paul Feyerabend, autor al unei teorii care, explicată pe scurt, ar suna așa: merge orice! El argumentează pentru un anarhism metodologic. Sistemele de reguli din știință sunt constrângătoare și nu eliberează terenul pentru descoperiri veritabile. Există un oportunism, ca și o creativitate accentuată a marilor oameni de știință, astfel că ultima sparge canonicitatea afirmată și duce la descoperiri autentice. E bine, așadar, să renunțăm la tipare prestabilite și să fim creativi în știință. Mă opresc aici cu exemplificările, din lipsă de spațiu, căci istoria filosofiei continuă cu succes și după aceste mari nume aduse în discuție. O observație minoră: acest „merge orice“ al lui Feyerabend dă rezultate în știință, nu și în politicile sociale. Cazul românesc este exemplificator, cred.
