„Rătăciri“, de Horaţiu Mălăele

Editura Allfa, 2012
Când nu joacă pe scenele de teatru, pe care le umple de-a dreptul cu făptura sa fragilă, eminent conturată într-o istorie perenă a teatrului românesc, Horațiu Mălăele face regie de teatru și film, desenează sau scrie. Cei care doresc să știe ce poezie scrie actorul Mălăele pot arunca un ochi peste antologia „Actori poeți – poeți actori“, apărută la Ed. Brumar, în 2008. Poemele antologate într-o lucrare care-i mai cuprinde, între alții pe Emil Botta, Toma Caragiu, Ion Omescu, Dorel Vișan, Adrian Pintea, Mircea Albulescu etc., sunt prezente și în „Rătăciri“, un mic tratat de inspirație și de luciditate apărut recent la Editura Allfa. Mălăele este și aici un poet al melancoliei, al unei reverii care-și trage seva din neodihna unui artist pentru care cuvântul frumos este și cel mai precis. Căci, în fulguranța aleasă ca stil personal, Mălăele scrie memorabil în momentele în care spiritul său evadează dinspre copilărie până în prezentul contemporanilor săi, cărora le surprinde nebănuite fațete doar printr-o mișcare de peniță spirituală. Gestul unic, iată ce poate conta într-un moment de grație. Decalogul său personal este de bătut în cuie într-un perete pe care se derulează viețile noastre. Ascultați cum sună una dintre porunci: „Rămâi modest. Dar, fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgolul modestiei tale“. Pornit dintr-un sătuc oltenesc așezat dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți („Tehomirul meu cald și nostalgic…“), Horațiu Mălăele a urcat în București pe o scenă mai vizibilă decât cea pe care a jucat întreaga copilărie. Satul arhaic populat de personaje fabuloase, precum moșu’ Lică, cel care îi spunea povești cu porci colorați călare pe biciclete, Vasilică Chioru’, cântăreț la muzicuță, Floarea, cea bogată-n trunchi, Sile Cocoșatu’, mama Băniconea, mama Domnica, cea care îl spăla pe copilul Horațiu în copaie, cu leșie, ca pe cămăși – iată scena unde a venit pe lume. În acest decor sufletesc, geografic și psihic fantast și totuși atât de real, copilul Mălăele a trăit pe pielea sa minunile povestite de Ion Creangă în „Amintirile…“ sale: „Copilăria…. Cadoul pe care ni-l face Viața pentru ce vom avea de îndurat“.
La maturitate („mâncam din mine cu aleasă silă“), scrie un text memorabil, o un articol de credință („Doamne, tineri mai eram sau epigon plângând“) în care-și mărturisește iubirea și admirația față de Fănuș Neagu, Victor Rebengiuc („pupila imensă a unui ochi gigantic“), George Constantin („Marele George“), Valentin Silvestru, seniorul criticii teatrale românești, Nicolae Manolescu, alt senior, al criiticii literare românești, „tunarul” Păunescu, „înțeleptul” Liiceanu, „meșterul Cotescu“, Ogășanu, Caramitru, Mircea Dinescu și alți frumoși nebuni ai marilor orașe, după expresia fănușiană intrată în vocabularul nostru zilnic. Căci atunci când iubește, admiră sau chiar când „pocește” pe cineva, Mălăele o face învelit în pielița de înger neastâmpărat a unui copil care se abandonează jocului cel mai pur al omului: dragostea față de cei aleși, de modele, patriarhale sau nu, adeverind îndemnul acelui cărturar din vechime preluat cândva de Noica într-o carte a sa: „Cu aleșii și cu direpții încetiți să fim“. Adică, să fim în ceata celor care aduc frumosul și bine în sufletele și casele noastre.
Unul dintre ultimii frumoși nebuni ai marilor orașe, Horațiu Mălăele, a împlinit de curând incredibila vârstă de 60 de ani? Vă vine să credeți, el cel atât de tânăr în toate? La Mulți ani, domnule Artist!
Nicolae Coande