Luni, 15 august, s-au împlinit patru decenii de când Administraţia Nixon a rupt legătura dintre dolar şi aur. Andy Lees, strateg la banca elveţiană UBS, spune că banii ieftini au încurajat investiţii greşite fără precedent. Soluţia ar fi o etapă a falimentelor care să cureţe datoria din sistem, urmând ca un cost ridicat al capitalului să determine finanţarea zonelor productive.
În acest miez de vară, discuţiile din Congresul SUA privind majorarea plafonului datoriei publice au adus în atenţia opiniei publice problema unui eventual faliment al celui mai puternic stat al planetei. Deşi, la o primă vedere, pare de neconceput, acest lucru s-a întâmplat încă de acum 40 de ani. Pe 15 august 1971, Administraţia condusă de preşedintele Richard Nixon a rupt legătura dintre dolarul american şi cantitatea de aur deţinută de SUA, ceea ce a fost echivalentul unei repudieri a creditorilor.
Acest eveniment, care a marcat o divergenţă majoră dintre etalonul monetar şi capital (adică de cantitatea de resurse disponibile pentru investiţii), este considerat foarte important de către Andy Lees, strateg la banca elveţiană UBS, instituţie de credit cu active de 1.400 de miliarde USD. Într-un studiu recent citat de publicaţia on-line Zero Hedge, Lees a spus că cele patru decenii parcurse de atunci au fost caracterizate de excese: „Suntem în această încurcătură din cauza datoriilor excesive şi a consumului, finanţat printr-un capital extrem de ieftin“.
Politica banilor ieftini, aminteşte analistul, nu este numai a lui Bernanke şi Greenspan, ci trebuie căutată mai departe în timp, de la episodul în care Nixon a rupt dolarul de aur. De fapt, alocarea greşită a capitalului a început încă din anii ‘60 şi abia erorile de atunci au împins economia SUA către un derapaj care a scos-o în afara etalonului aurului. Dacă alocarea capitalului ar fi fost eficientă, atunci productivitatea în creştere ar fi trebuit, prin definiţie, să conducă la o scădere a ponderii datoriilor din produsul intern brut. Chiar dacă, în ansamblu, creditul ar fi continuat să urce ca volum, alocarea judicioasă a capitalului ar fi trebuit să susţină o creştere mai accelerată a economiei decât cea a datoriilor. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar randamentul capitalului este, în mod real, negativ. „Oricum ne-am uita, capitalul a fost alocat greşit masiv de ani buni“, zice Lees.
Eficienţa corporaţiilor, o păcăleală financiară?
Contestatarii acestei perspective, care spun că expansiunea economică globală a avut baze sănătoase, aduc drept principal argument profiturile record raportate de marile companii occidentale. Lees spune însă că aceste câştiguri au la bază plătirea unor salarii care nu pot susţine consumul muncitorilor decât în măsura în care aceştia se îndatorează suplimentar. Este o schemă ponzi pentru că, în cele din urmă, gospodăriile populaţiei vor sfârşi prin a nu mai putea plăti împrumuturile contractate, determinând intrarea economiei în recesiune.
Iluzia profitabilităţii corporaţiilor a fost întreţinută de inovaţia financiară crescândă care a acoperit pierderile de productivitate din economia reală, susţine analistul de la UBS. El adaugă faptul că tot ce acum este descris drept creştere a eficienţei este, de fapt, doar o eliminare a solidităţii şi securităţii, în paralel cu o respingere a inovaţiei care creează un conflict inerent în cadrul companiilor între priorităţile pe termen scurt şi cele pe termen lung. Corporaţiile se bazează acum pe o perfecţionare a rutinei şi nu pe inovaţie.
Lees consideră că această politică la nivel corporativ a fost încurajată de ratele de dobândă scăzute. Costul redus al creditului a stimulat nu investiţiile, ci consumul excesiv, risipind capitalul necesar pentru inovare şi siguranţa balanţelor contabile ale companiilor. Lipsa de inovaţie la nivelul holding-urilor occidentale le-a împins către ţările emergente, deschizând drumul globalizării. Ca şi colonialismul de acum 100 de ani, fenomenul globalizării nu reprezintă altceva, în opinia lui Lees, decât o goană după resursele planetei. Profitul fără productivitate suplimentară poate dura doar o perioadă finită de timp, iar acum doar mâncăm din resursele acumulate.
Doar banii scumpi pot găsi zonele de productivitate
40 de ani de bani ieftini şi 20 de ani de globalizare nu au adus decât o bunăstare efemeră. „Am rămas cu o cantitate masivă de datorii, cu un volum masiv de muncă şi capital care sunt neprofitabile într-o lume în care balanţa resurselor este insuficientă pentru a mai ţine iluzia în viaţă“, spune Lees. El apreciază că doar inovaţia poate să menţină economia la niveluri apropiate celor de acum, însă aceasta nu poate fi susţinută decât de un credit acordat pe baze sănătoase. Din acest punct de vedere, costul capitalului ar trebui să fie ridicat, adică exact ceea ce încearcă să contracareze băncile centrale din statele dezvoltate, care adoptă politici monetare foarte relaxate.
Premisa de la care pleacă acestea, potrivit căreia dobânda adiţională ar veni doar să pună capac peste o datorie excesivă, este considerată greşită de către Lees. Ratele de dobândă scăzute reprezintă problema şi nu soluţia pentru o realitate a datoriilor acumulate în exces. Abia dobânzile ridicate ar corespunde nevoii reale a economiei pentru alocări productive a capitalului. „Costul real al capitalului trebuie să urce. Indiferent cât de mult vor lupta Fed şi Trezoreria, costul real al capitalului va creşte. (…) Cu cât Fed şi guvernul vor aloca greşit mai mult capital, cu atât costul real al capitalului va trebui să urce mai sus pentru a compensa pierderile“, mai zice Lees, care consideră că un cost real diminuat al capitalului nu ar avea sens decât în cazul descoperirii unor resurse abundente de combustibili fosili ieftini sau al descoperirii fuziunii nucleare care să ofere cantităţi cvasinelimitate de energie. În afara acestor scenarii, costul real al capitalului trebuie să crească, distrugând cererea.
Politicienii şi băncile centrale ne îngroapă şi mai tare
Analistul de la UBS spune că nu este vorba despre o „capcană a datoriilor“, aşa cum se mai zice în lumea financiară, ci de o „capcană a Fed-ului“, care face eforturi să ţină în sistem o cantitate de credit imposibil de rambursat. Politica monetară a băncilor centrale ar trebui, de fapt, să meargă în linie cu acest nou cost în creştere al capitalului pentru a rectifica distribuţia ineficientă a acestuia.
Lees este însă contrariat de refuzul autorităţilor de a face ceea ce trebuie: „Pe când politicienii şi investitorii realizează că leverage-ul excesiv a creat o bulă a activelor şi datoriilor, ei fac însă totul pentru a împiedica un deleverage raţional sau o alocare eficientă a capitalului“. Deocamdată însă, costul în creştere al capitalului se vede cel mai bine pe piaţa metalului galben. „Pentru moment, cea mai bună măsurătoare a costului real al capitalului este aurul“, spune Lees, care apreciază că, pe măsură ce schema ponzi a banilor de hârtie se demantelează, preţul aurului ar trebui să urce. „Scala colapsului schemei ponzi şi cea a aprecierii aurului vor fi deopotrivă imense“, întrevede strategul de la UBS.
Escaladarea datoriilor din sistem continuă, iar în acest joc a intrat şi China, unde are loc o masivă alocare greşită de capital. Acest lucru se vede din faptul că ţara are o creştere economică pe unitate egală cu cea a datoriilor adiţionale. Ne adâncim în groapă, în loc să ieşim, consideră Lees, iar lărgirea accesului la resurse a statului în detrimentul sectorului privat şi trecerea deciziei de la nivel micro la nivel central reprezintă doar o mişcare a capitalului de la zonele productive ale economiei la cele neproductive. Ideea unităţii fiscale a Europei este de-a dreptul îngrozitoare pentru că ar sancţiona definitiv această abordare greşită.
Trebuie să strângem din greu resursele relansării
Calea care ar trebui urmată nu este însă uşoară şi ar cere suferinţe. Lees consideră că, în cele din urmă, costul real al capitalului trebuie să crească, iar pentru a ajunge în acest punct se impune să parcurgem o etapă a falimentelor. Datoria trebuie curăţată din sistem, iar acest lucru va conduce inevitabil spre contracţie economică.
Inovarea din sistemul financiar trebuie să îi lase locul celei inginereşti şi ştiinţifice. Pentru susţinerea economiei, energia va fi decisivă. Obţinerea de energie ieftină printr-un pas tehnologic revoluţionar se putea realiza însă numai prin disponibilizarea unor cantităţi mari de capital necesare inovaţiei şi implementării tehnologiilor, conchide Lees.
