Telefoanele zbirniie intruna. „Da, este vorba despre cazul cu biciclistul. Avem toate actele…Trebuie sa ajunga la sectie intr-o jumatate de ora“. Receptorul nu este pus bine in furca, si telefonul suna din nou, in acelasi timp cu celularul. La masa, un inspector asteapta aprobarea graficului cu agentii de circulatie din teren. „Doi la Stolojan, doi la aeroport, la raliu… Parca am fi in Caragiale, sefu’: doua la prefectura, unul la primarie…“. Barbatul din spatele biroului este neobisnuit de calm. Jongleaza cu telefoanele, zimbeste la replica inspectorului si gaseste timp sa-mi arunce si mie o privire.
„Vedeti, domnisoara? Asa este o zi obisnuita la Serviciul Politiei Rutiere Dolj! Ce sa povestesc eu mai mult? Daca stati prin zona, observati singura“.
Ma incapatinez sa-mi strecor intrebarile printre convorbirile la telefon si vesnicul du-te-vino din biroul inspectorului principal al Serviciului Politiei Rutiere Dolj, Ionel Sandu.
„Domnisoara, imi e teama ca, daca va povestesc prin tot ce trecem in fiecare zi, o sa para ca ne ridicam singuri in slavi sau ca, si mai rau, ne plingem de mila. Sigur or sa se gaseasca multi sa spuna: <<Cine, ma? Alde Garcea?>>“.
Reusesc sa-l conving ca acesta este si scopul materialului. Sa facem „portretul robot“ al lui „Garcea“ dincolo de imaginea lui de agent tifnos, protapit in mijlocul drumului si pus pe amenzi, pe care si-au format-o o parte dintre conducatorii auto. Discutia incepe incet sa se inchege.
„Nu amenzile rezolva educatia pietonilor. Amenzile ramin numai niste masuri coercitive fara prea mare valoare atita timp cit unii dintre pietoni cred ca sintem pusi sa stam la pinda pentru a le vina greselile. Astfel de lucruri si le inchipuie tocmai cei care sint deranjati de faptul ca noi sintem acolo pentru a-i impiedica sa greseasca, sa desfasoare o activitate necorespunzatoare, in detrimentul celorlalti. De regula insa, acesti oameni sint aceiasi cu cei care incalca in general regulile de convietuire sociala, nu numai regulile de circulatie.
Nu amenzile sint tinta noastra. Principalul obiectiv pe care il urmarim este sa moara cit mai putini oameni pe strazi, sa existe cit mai putini raniti in accidentele rutiere. Statisticile sint ingrijoratoare: numarul celor care au decedat sau au fost raniti in evenimente rutiere este mai mare decit al celor raniti in conflictele armate“.
Pietonii si taximetristii sint „durere“
Cine le dau cele mai multe batai de cap? Unde intimpina cele mai mari greutati? Inspector principal Ionel Sandu raspunde fara sa se gindeasca prea mult.
„Cea mai indisciplinata categorie o constituie pietonii. Oricum, acestora trebuie sa le acordam mai multa atentie, pentru ca un pieton are mai putina responsabilitate decit un conducator auto care trebuie sa stie regulile de circulatie, marcajele etc. Sa ma ierte ca spun asta, dar unii dintre pietoni sint incapatinati ca niste catiri. Trecerea de pietoni este la doi metri distanta de ei, dar ei traverseaza tot pe unde le vine mai la indemina, pentru ca le e greu sa se deplaseze pina la marcaj. Desigur ca si noi discernem care este partea de vina a fiecaruia. Una este sa traversezi intr-o zona fara trecere, dupa ce te-ai asigurat in prealabil si ti-ai luat masurile necesare unei traversari in siguranta, si alta este sa traversezi pe unde iti vine mai usor, desi zebra este la un pas de tine. Pentru pietonii din aceasta ultima categorie a trebuit sa luam masuri suplimentare. Asa am hotarit ca de la hotelul Jiul pina la Viitorul sa punem gard din fier forjat ca sa-i impiedicam pe pietoni sa traverseze pe unde apuca. Cine credea ca gardul din mijlocul scuarului care separa benzile de circulatie a fost pus din simt estetic sa stie ca de fapt este un gard pus special pentru pietoni, sa-i impiedicam sa se expuna la accidente. Cu toate acestea, nu este suficient. Intr-o dimineata ma si uitam la o doamna in virsta care era atit de inversunata sa treaca printr-o spartura a gardului respectiv incit si-a rupt fusta“.
Despre asa-zisul „plan de amenzi“ despre care multi participanti la trafic cred ca ii transforma pe politisti in vinatori de greseli, inspector principal Ionel Sandu ma roaga sa scriu cu majuscule: „NU EXISTA NICI UN PLAN!“.
Ca in toate domeniile, nici in circulatia rutiera lucrurile nu se pot generaliza. Toate categoriile de participanti la trafic au reprezentanti cu o atitudine impecabila, dar si „uscaciuni“.
„De exemplu, taximetristii. Unora dintre ei nu ai ce sa le reprosezi. Altii insa… In zona Spitalului nr.1 trecem in fiecare zi si-i avertizam ca blocheaza iesirea ambulantelor. In loc sa se dea citiva metri mai in spate, unde au statie de taxi, prefera sa parcheze chiar in poarta spitalului. Chiar clientii lor sint mai importanti decit faptul ca de cit de repede pleaca sau ajunge ambulanta depinde viata unui om? Ii avertizam cu mijloace acustice, cu <<ciriitoarea>>, cum ii spunem noi, ori ii anuntam cu portavocea: <<Domnilor, a crescut cuantumul amenzilor!>> Dar degeaba. In legatura cu asta am avut si un incident. La BCR, in centru, stationasera pe zona hasurata, care marcheaza tocmai zona unde stationarea este interzisa. I-am avertizat si, in graba, doi dintre ei au pornit in acelasi timp sa elibereze zona. Si au reusit sa se ciocneasca chiar sub ochii nostri“.
„N-am baut nici un strop, p-onoarea mea!“
„Cetateanul turmentat“ este un capitol aparte din activitatea Politiei Rutiere. Povestile sint multe, haioase sau mai putin vesele. Toate au insa un punct comun.
„Toti se jura ca n-au baut nimic! Chiar daca nu se tin pe picioare. Linga unii dintre ei nici nu poti sa stai din cauza mirosului. Si pe toti este foarte greu sa-i convingi sa sufle in fiola“.
„Arma“ de baza aplicata in astfel de situatii, chiar si in cazurile in care subiectii trec de la „saminta de scandal“ la chef de bataie, este, surprinzator, „duhul blindetii“.
„Rabdarea si calmul sint cele mai importante lucruri de care trebuie sa tinem seama in activitatea noastra. Nu trebuie sa ne pierdem niciodata cumpatul, trebuie sa fim extrem de calmi, chiar daca sintem provocati si, poate, uneori, indreptatiti sa ne <<iesim din pepeni>>. Violenta pe care o intilnim pe strazi se manifesta mai mult verbal. Si tocmai pentru a nu degenera in ceva mai rau trebuie sa ne purtam cu <<duhul blindetii>>“, spune inspector principal Ionel Sandu.
Nu este insa suficient sa fii calm pentru a face fata ritmului nebun al strazii, locul unde in fiecare secunda se intimpla sau este pe cale sa se intimple ceva. Este nevoie de rapiditate in reactii si de singe rece.
„Oricit ai fi de tare, nu poti sa ramii rece cind vezi o batrina intr-o balta de singe. Numai ca nu iti permiti sa te lasi coplesit de sentimente. Sint alte lucruri care te preseaza atunci“…
„Sint momente cind iti dau lacrimile“
„Si mai este si presiunea strazii“, completeaza inspectorul Mihnea Dragomirescu, care pina atunci ramasese tacut, studiind graficul cu oamenii din teren. Imi povesteste cit de greu este sa-ti faci treaba cind un ciopor de gura-casca se inghesuie sa vada mai bine, stergind probele de pe caldarim si luind efectiv aerul de la gura ranitilor in accident.
„Poate ca nu ar trebui sa spun, dar mai sint de vina si ziaristii, in special cameramanii posturilor de televiziune locala. Tu te gindesti ce sa faci mai intii, cum sa te misti mai repede, si te trezesti cu un reportofon sau cu un microfon in fata: <<Dati-mi un sincron: cine este vinovat, citi ani are victima, cum se numeste?>>. Or, noi tocmai asta facem la fata locului unde s-a produs accidentul: luam probe ca sa stabilim cine a fost vinovat si cum s-a intimplat. Nu poti sa tragi concluzii pripite, nu ne permitem sa ne dam cu parerea!“…
Inspectorul Mihnea Dragomirescu continua sa vorbeasca despre partea „singeroasa“ a meseriei sale.
„Mi-au ramas in minte indeosebi imagini de la un accident mortal. Poate pentru ca soferul era de virsta mea, foarte tinar. Trecusem si eu de atitea ori cu masina prin zona aceea. Ma gindeam ca ar fi putut sa mi se intimple si mie. Dupa ce am plecat din strada, am fost la morga si am asistat la autopsie, asa cum cere procedura. Asemenea momente te marcheaza. Sint imagini care te urmaresc toata viata. Cum sa uiti imaginea unui copil de cinci ani mort, intins pe asfalt? Accidentele in care sint implicati copii sint cele mai groaznice!“.
Cu gindul hoinarind printre amintiri dureroase, Ionel Sandu continua. „Intr-adevar. Cind e vorba de copii… Imi aduc aminte de un accident din zona Bucovatului. Pe multe le-am uitat. Dar imaginea care mi s-a infatisat atunci in fata ochilor o sa ma urmareasca toata viata. In Oltcitul care se rasturnase pe sosea era o intreaga familie: sot, sotie si copilul care avea in jur de sase ani. Nu stiu cine ii scosese din masina, dar, cind am ajuns eu, erau asezati pe iarba, iar copilul era cu capul pe pieptul mamei. Amindoi de ceara, fara suflare… O imagine cutremuratoare. Sint momente cind iti dau lacrimile“.
„Si v-au dat lacrimi, domnule inspector? Ati plins vreodata?“. Barbatul din spatele biroului ezita o clipa.
„Da. De mai multe ori. …Luam declaratia unui apartinator caruia ii murise toata familia intr-un accident. Imi spunea ca nu mai are motive sa traiasca. Incercam sa-i spun ca viata nu se opreste aici. Numai ca omul venea cu argumente si repeta mereu: <<Ce rost mai are?>>. Atunci am plins“…
