Dezavantajele meseriei de primar

In biroul proaspat zugravit, proaspat mobilat, proaspat parchetat, Mircea Burchelu nu mai pridideste cu rezolvarea problemelor comunei. Imbracat la patru ace – costum calcat la dunga, ras, frezat si cu pantofi sport in picioare, primarul asculta linistit jelaniile satenilor insiruiti in jurul biroului – proaspat instalat. Isi muta privirea de la unul la altul, se uita prin acte, nici ca le-ar fi dat dreptate, nici ca ar fi gasit ceva in neregula. Indiferent sau, mai degraba, plictisit si satul de toate si de toti. Obosit de corvoada de a conduce citeva mii de oameni, de a poza si a indeplini functia de edil, pe care, ce-i drept, a jinduit-o odata si care, in principiu, nu-i displace nici acum, dupa ce a cistigat alegerile in doua rinduri. Insa, ce-a visat el demult nu prea se mai potriveste cu datele problemei de acum: salariul nu i-a mai crescut, oamenii au din ce in ce mai multe probleme – si mai putina rabdare -, tara asta, cu oamenii ei cu tot, se duce de ripa, si totul spre disperarea primarului, care nu se poate dezbara de pacatele omenesti.

Dupa 25 de ani de prestat la Combinatul Chimic ca electrician, Mircea Burchel din Bradesti ajunse acum opt ani primar in comuna de bastina. Urcusul fu abrupt, dar destinatia ii placu si nici nu-l lua ameteala cind ajunse acolo: lasa sculele si salopeta la serviciu, in vestiar, si imbraca bucuros costumul cu cravata asortata.

„Daca totul tinde spre bine, cu siguranta ati omis ceva“ – intelepciune scrijelita pe un carton de pe biroul primarului – ii aminteste in fiecare zi lui Mircea Burchel micile „scapari“.

„Mare scofala ca sint primar! Stiti ce salariu au fostii mei colegi, electricieni? Sapte-opt milioane. Da, dar eu sint demnitar!!! Adica nu am nici jumatate din banii lor, n-am dreptul nici la tichete de masa, nici la spor de vechime. Este o diferenta, nu?“, zimbeste acru Mircea Burchel. „Si trebuie sa ma mai imbrac si elegant, ca, de, vine omu’ la primarie si nu poti sa i te arati neglijent“, dupa care isi aduce aminte de citeva probleme pe ordinea de zi: construirea unei bucati din autostrada Craiova – Turnu Severin, printr-un program al Bancii Mondiale, la care primarul insista sa angajeze tineri din comuna, pentru ca „pleaca gramada din tara. Termina o scoala, iar apoi stau tot la mila parintilor. Asa a ajuns tineretul la noi: cea mai nenorocita categorie. Ma uit la ei si vad ca ar lucra oriunde, numai sa lucreze…“

Cu toate acestea, nu harnicia este calitate de capatii a romanului, spune Mircea Burchel. Dupa ce a muncit impins de la spate zeci de ani, acum s-a lasat in voia lenii. De aici debandada din tara, saracia si pantofii de la italieni. „Unde e, domnule, Clujana? S-a dus, s-a ales praful, ca si de alte intreprinderi din tara. E mai usor sa luam marfa din strainatate, nu? Doua saptamini m-au tinut pantofii made in Italy, atit!“

Ca sa nu mai vorbim de jocurile politice in care, ca demnitar, trebuie sa te bagi. Macar cu comentariul.

„Ne-am bagat ca prostii in razboiul asta. Ca si alte tari, de altfel. Pentru americani, noi nu sintem decit carne de tun. Dar ce putem face? Chiar azi imi spusera doi cetateni ca au fost chemati pentru concentrare. Daca ne cheama, ne ducem, nu? Ne dam si noi dupa cei mari, ca si ei tot asa fac…“

Principiu care se aplica, se pare – oficial sau mai putin – si la alt nivel.

„Ne-au trimis o hirtie de la partid si l-am pus … ce sa facem?“, se uita primarul spre tabloul de sub drapelul Romaniei. „Cu celalalt nu ma impac deloc: e inca in dulap. O sa-l duc la sediul partidului, ca de-aia e presedinte acolo. Pe tatuca insa il oprim. Trebuie sa-i mai punem rama, ca asa e frumos…“