Cu fiecare muscatura a copilului, Daniela mai desfacea cite putin din folia care invelea salamul. Apoi ii indesa in gura mezelul ieftin si unsuros, cu un dumicat din piinea deja uscata. Ar fi mincat si ea, ca nu gustase nimic de mai bine de doua zile. Dar isi infrina foamea: trebuia sa rabde, sa se sature Danut, baietelul ei drag. Ea se satura din sticla aia de apa pe care-o tinea in plasa. Si din privirea impacata si senina a copilului. Poate o sa manince mai incolo, se gindea, daca ii iese ceva. Ieri nu a stat decit o ora si nu a strins decit 50.000.
Ajunsese tirziu in Craiova. Cind a luat trenul din Petrosani, nu s-a gindit unde o sa se opreasca. Pur si simplu a plecat, cum o mai facuse de nenumarate ori, cind, aflata pe undeva, intr-un colt din tara asta, a decis sa o ia de la capat, sa mai incerce. Pentru o tinara de numai 24 de ani, viata n-ar trebui sa fie grea, iar sansele sa-i surida la tot pasul. Numai ca Daniela Covaci avea 24 de ani si un copil. Nu avea barbat – il lasase in urma cu vreo doi ani, cind nu a mai suportat bataile si scandalurile, si barbutul pe care nenorocitul pierdea toti banii strinsi pe burta goala. Familie avea – dar ce-i putea da o mama care o uitase in copilarie intr-un orfelinat, care, mai tirziu, nu a mai avut vreme de ea si care acum traieste din mila oamenilor, batind din usa in usa pe strazile Clujului? Si un tata pe care nu l-a vazut de cinci ori in viata ei?
Fara scoala – cine s-o fi dat sa invete carte? – , fara un suflet aproape si fara vreun sprijin din partea nimanui, Daniela nu a avut de ales: cu copilul in brate si doar cu o sacosa cu bulendre, s-a urcat in primul tren si a plecat incotro a vazut cu ochii. Asa a trait luni de zile, cu noptile petrecute prin vagoane mizerabile si inghetate si zilele cersind in primul oras care-i iesea in cale. De lucru nu-si gasea nicaieri, indiferent cit ar fi plins, cit ar fi rugat. Nu-i raminea deci decit sa intinda mina. Si a facut-o, inghitindu-si rusinea si supararea, si disperarea.
In urma cu doua zile a ajuns in Craiova. Nu mai fusese niciodata aici, nu avea nici rude, nici cunostinte. De la gara a luat autobuzul. Nici nu stie cite statii a mers, oricum, a coborit acolo unde i s-a parut ei ca e centrul. S-a asezat pe trotuar, cu Danut in brate si plasa linga ea. Cana de plastic a asezat-o in fata, aproape, sa n-o scape din ochi. Cine stie cum sint golanii de pe-aici? Poate i-o smulg si fug cu bruma de cistig, lasind-o sa moara de foame.
50 de mii. I-a numarat cu grija, sa nu uite vreun pol. I-a ascuns in buzunarul de la piept pina a intrat in alimentara. Salamul a facut douazeci si sapte, piinea-cinci si biscuitii-trei mii. Restul a pus deoparte pentru biletul de tren, pentru cind o pleca de aici. Poate miine ori poimiine. Mai sta putin. Sa vada daca ii merge…
