Treziti cu noaptea in cap, olarii nu mai zabovesc si trec la treaba. Ziua-i scurta, munca – multa! Parinti, copii, bunici, fiecare are rolul lui bine stabilit. In familia Mischiu, ceramica este o traditie. Si chiar daca initial nu a fost o alegere, ci mai mult o intimplare sau necesitatea de a trai din ceva, toti au sfirsit prin a face o pasiune pentru bucata de lut care prinde forma dupa imaginatia si vointa miinilor celui care o modeleaza aproape cu tandrete. Desi multi ani Ionel Mischiu nu a vrut sa urmeze meseria parintilor, drumul vietii l-a adus in cele din urma tot la roata de olarit. Acum este „sef“ in atelierul lui din Horezu si are multe ajutoare: sotia, parintii, deja batrini, dar sfetnici nepretuiti, si cei doi copii.
„Argila o luam de pe Dealul Ulmului. Fiecare are terenul lui acolo si incarcam bulgari mari, cu tractorul. Doua, trei remorci, cam cit sa ne ajunga un an. Il aducem acasa si il punem in gropnita, un loc special pentru asa ceva. Il tocam apoi cu hirletele sau cu sapoiul. Dupa care il udam cu apa. Stie el pamintul cit sa ceara, il udam cit primeste“, incepe Maria Mischiu povestea farfuriilor mestesugit facute si pictate, asezate la poarta sa ia ochii clientilor. Femeia are 55 de ani si deja s-a retras din „bisnis“. Si-a lasat copiii si nepotii sa continue ce ea a facut o viata intreaga. Dar tot nu se indura sa incheie definitiv prietenia cu lutul si uneori isi ajuta nora la smaltuit si la pictat, treburi pe care numai o femeie stie sa le faca „snur“, cu simt estetic, rabdare si migala. S-a suit pe roata dupa ce s-a maritat. Daca asta stia barbatul ei sa faca, ea de ce sa nu invete? Si a invatat. „El lucra la cooperativa. Bun, nebun, era al meu si mi-am zis ca nu face sa-l las singur, ca pune alta ochii pe el. Asa ca m-am dus si eu si am invatat meserie“, isi aminteste Maria. Intr-adevar, femeia, mai din orgoliu, mai din ambitie, a prins repede mestesugul cel frumos. Cu timpul, sotii Mischiu au avut si ucenici la atelier: pe fiul lor, Ionel, si pe sotia acestuia. In citiva ani doar, baiatul a dezlegat taina ceramicii si a pus stapinire pe toata afacerea familiei. Din zori si pina in seara, barbatul plamadeste din pamintul ud vasele pe care, mai apoi, le incarca in masina si le duce prin tirguri.
„E munca destula, dar, daca iti place, o faci cu inima usoara. Adevarata taina a meseriei este sa o cunosti. Sa stii fiecare etapa de prefacere a lutului, sa stii sa-l iubesti cu ochii, cu miinile, cu sufletul. Reteta nu este complicata, oricine o poate invata. Putini insa stiu insa sa creeze frumos “, spune Ionel.
Ca majoritatea olarilor din Horezu, familia Mischiu parcurge toate etapele premergatoare „facerii“. Se hraneste bine lutul cu apa cita are nevoie. Apoi se imparte. De aici, incepe „dragostea“: olarul ia lutul in miini, il uda si il asaza pe roata. Cu miinile umede, mingiie bucata moale de pamint, o face frumoasa, o iubeste cu degetele si cu inima. O modeleaza. O naste. Apoi, cu grija o asaza deoparte, alaturi de alte citeva zeci de „prunci“. Urmeaza etapa de ardere. Se incalzeste bine cuptorul, iar focul trebuie sa mearga potrivit. Lemnele sa fie bine uscate. Si mare grija cum se decoreaza si se da smaltul. Iar cum la astfel de treburi de migala, femeia e mestera, Ionel lasa in grija mamei si a sotiei aceasta ultima preocupare.
„Nici prea mult, nici prea putin, numai cit trebuie. Se macina litarga de citeva ori, se impreuna dupa aceea cu piatra pisata, apoi se cern. Asta e smaltul. Cu desenul se ocupa nora-mea, am invatat-o bine“, spune Maria.
Cei mici au si ei rostul lor. Cum termina scoala, dau fuga acasa, la jocurile cu pamintul. Nu fac treaba ca la carte, dar invata din zbor. Fetita, Claudia, are doar sapte ani. A inceput deja sa mizgaleasca farfuriile. Cu baiatul, insa, viitorul afacerii este asigurat. In doar o singura zi de tirg, a vindut marfa de 20 de milioane. „Ionut are spirit de afacerist. O sa-i mearga“, se lauda tatal cu copiii sai.
