„Taceti, ma, naroadelor, ma!“…. Stefan sta rezemat de usa subreda a casei cu fata indreptata spre batatura. Cu o mina se tine de perete, iar pe cealalta o agita spre orataniile din curte. „Taceti, ma!“, repeta barbatul, mai mult pentru el, caci stie ca pasarile nu-l inteleg. Dar acum simte nevoia sa spuna cite ceva, sa schimbe o vorba, doua. Cu maica-sa ar vorbi el, dar femeia e batrina, nu mai aude bine. Iar acum e dusa prin gradina, cu niste treaba. Stefan s-ar duce dupa ea, dar sfoara de care se ajuta e legata doar pina in fundul curtii si de acolo e mai greu, trebuie sa o ia pe dibuite. Caci Stefan nu vede, e orb.
„Cel mai mult regret ca nu pot sa citesc“
Stefan Cetateanu din Cotofenii din Dos a orbit acum noua ani. „Dezlipire de retina. Operat la Bucuresti, la Spitalul Militar. Fara reusita“, isi explica el simplu tragedia vietii. Cu o scoala profesionala si trei ani de liceu la seral, Stefan s-a angajat la oras. Temporar, zicea el, caci altele erau telurile lui. Stia ca-l duce capul si nu avea de gind sa ramina un amarit toata viata. Voia sa-si continue studiile, sa dea la facultate, la Drept. N-a avut parte insa de noroc. „La vremea aia trebuia sa fii in cimpul muncii…N-am mai avut timp de scoala…“
Anii au trecut, iar Stefan s-a facut cojocar. Dupa femei nu s-a dat niciodata in vint. Ii placeau, ca oricui, dar nu se grabea. Avea el timp si de asta, ca nu intrasera zilele in sac. Intii trebuia sa munceasca.
Vreo zece ani a lucrat la un atelier de blanarie din Craiova. Cistiga binisor si incepuse sa creada ca in scurt timp va putea sa-si ia un ragaz sa-si puna ordine in viata. Dar n-a fost sa fie asa. Abia implinise 40 de ani si Dumnezeu i-a luat vederea.
Cind a plecat la Bucuresti, era convins ca operatia va avea succes. Se programase chiar pentru plecarea in Germania, pentru mai multa siguranta. S-a operat la Spitalul Militar. Ajuns acasa, a inceput pregatirile pentru plecare. Actele erau ca si facute, cind a primit telefon de la profesorul Cernea, care il operase.
Mesajul a fost scurt si concis: va ramine orb, nu exista nici o sansa de vindecare. „Ma doare ca nu mai vad, dar pe lumea asta sint si profesori orbi… Cel mai mult regret ca nu pot sa citesc. Macar sint la zi cu actualitatea, am un aparat de radio“, se consoleaza Stefan.
Mama si copil impart tristetea singuratatii si suferintei
Stefan isi trase un scaun linga usa si se aseza, aprinzindu-si o tigara. La 49 de ani, necasatorit, fara copii, Stefan locuieste cu mama sa, in casa parinteasca. „N-am vrut sa ma insor. Si ce? Acum sint batrin? Oricum, am destui nepoti…“ Fratele mai mare al lui Stefan, Marcel, sta tot in sat. „Om cit muntele, cu trei fete“, barbatul sufera de Parkinson. Constantin e celalalt frate, dar acesta a plecat in 1983 in America.
„Pe acasa a mai venit acum cinci ani, cind a murit taica-meu. In rest, nici scrisoare nu a trimis“, spune Stefan. Doar mama i-a ramas aproape. La cei 81 de ani ai sai, Ilinca Cetateanu nu-si gaseste linistea de grija copiilor. Sotul mort, doi copii bolnavi, unul plecat. „Am multi ani, dar nu vrea Dumnezeu sa ma ia“, ofteaza batrina, parca rugindu-l pe Cel de Sus sa se indure si sa o ia la El. Dar zilele se scurg in continuare, toate la fel. Munceste cit mai poate, prin curte, pe la pasari, prin gradina si are grija de Stefan pina
i-o suna ceasul. Pamintul pe care il au l-au lasat in plata Domnului, iar oameni nu au luat sa-l munceasca. E prea scumpa ziua de lucru. „Lasa sa stea pamintul! Ce, il ia cineva de acolo?“, mormaie Stefan, aruncind cit colo mucul de tigara.
„Ho, ma, naroadelor!“, isi indreapta barbatul privirea pustie spre orataniile agitate. „Ho, ca sint aici!“
