http://www.youtube.com/watch?v=uy7kdtjgA2w
Seară magică pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova. Emoţii ce au ajuns la spectatori, amintiri, poveşti din lumea teatrului şi un singur protagonist: Valer Dellakeza.
Cortina Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ s-a ridicat marţi, 27 mai, pentru a-l aduce pe scenă, la ceas aniversar, la împlinirea a 60 de ani de când urca pentru prima dată în lumina reflectoarelor, pe marele actor Valer Dellakeza.
La început a fost… teatrul
Spectacolul a început cu proiecţia pe un ecran a imaginii unui copil ce urca şi cobora gardul Universităţii, iar vocea marelui actor a dat glas poveştii de viaţă: „1954. Aveam 12 ani. Casa mea era vecină cu Teatrul «Colibri», iar vizavi se afla Palatul de Justiţie, azi Universitatea din Craiova. O doamnă frumoasă, brunetă, care, copil fiind, totuşi mi-a atras atenţia, s-a oprit cu privirea la mine. Şi m-a întrebat: «Băiatule, vrei să te faci artist». «Da»“. Aşa a început totul, cu rolul din piesa „Să nu-i zici pe nume“ de Vasili Minko.
Au urmat repetiţiile pentru un nou spectacol: „Doamna Ministru“, dar, din cauza rezultatelor slabe la învăţătură, părinţii au decis să nu-l mai lase să joace. Însă era prea târziu, teatrul îi intrase în sânge, „contaminându-l“. „Ca elev al Liceului «Nicolae Bălcescu», azi „Carol I“, îi era destul de uşor să menţină pe ascuns legătura cu teatrul. Fugea de la ore, se urca în podul liceului şi de acolo trecea în podul teatrului. Se strecura la balcon de unde, nevăzut de nimeni, urmărea repetiţiile. În 1956, saluta de la fereastra clasei în care învăţa pe cei care aveau să devină «promoţia de aur a teatrului românesc»: Amza, Rauţki, Cozorici, Rucăreanu, Rebengiuc, Sanda Toma, Silvia Popovici, având în fruntea lor ca prieten şi maestru pe marele regizor Vlad Mugur.
Şi tot de acolo, de la balcon, a fost martorul tăcut al celor mai frumoase poveşti de dragoste dintre Amza şi Dodo, Titi Rucăreanu şi Reli Ladman, Tamara şi Levinski…“, a povestit Nicolae Coande în seara magică.
Pe insula unui mare actor
Aşa am păşit, noi toţi, cei din sală, pe „insula“ lui Valer Dellakeza, care a fost Prospero, Orsino, Voitinkov – Ivan Petrovici, Madam Ubu, Magicianul care seduce şi cucereşte pentru totdeauna suflete de spectator. A fost „Capriciul“ său pe care şi l-a mărturisit la ceas aniversar prin intermediul versurilor lui Marin Sorescu. „În fiecare seară / Strâng de prin vecini / Toate scaunele disponibile / Şi le citesc versuri. / Scaunele sunt foarte receptive / La poezie, / Dacă ştii cum să le aşezi. / De aceea / Eu mă emoţionez, / Şi timp de câteva ore / Le povestesc / Ce frumos a murit sufletul meu / Peste zi. / Întâlnirile noastre / Sunt de obicei sobre, / Fără entuziasme / De prisos. / În orice caz, / Înseamnă că fiecare / Ne-am făcut datoria, / Şi putem merge / Mai departe“. Valer Dellakeza şi-a făcut pe deplin datoria. A mers mult mai departe. Şi-a pus sufletul pe tavă, aşa cum numai un mare actor face. Ne-a lăsat impresia că teatrul se face nu doar cu talent, ci şi cu modestie. Şi-n seara cea mare, scaunul împărătesc a rămas gol şi la locul lui, în vreme ce marele actor s-a aşezat pe un scaun obişnuit de lemn.
De la Unchiul Vanea la Valer Dellakeza
Puntea dintre actor şi spectator s-a clădit şi la ceas aniversar, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul celor 60 de ani în care ne-a încântat şi cucerit cu rolurile sale. Din nou Voitinkov – Ivan Petrovici din „Unchiul Vanea“ de A.P. Cehov, „biletul meu de intrare în lumea teatrului“, după cum mărturisea Valer Dellakeza, Madam Ubu din „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, Demetrius din „Titus Andronicus“, Truffaldino din „Slugă la doi stăpâni“ sau rolurile din „Matca“ şi „Gaiţele“ ne-au condus, graţie proiecţiilor, prin lumea fascinantă a lui Valer Dellakeza.
A cucerit, a transmis emoţie şi bucurie şi a smuls, cu siguranţă, din partea spectatorilor, mulţumirea adresată Divinităţii că ne-a dat ocazia să-l cunoaştem, să-l vedem jucând, să-l admirăm şi, la sfârşit, să-l aplaudăm minute în şir.
Îl vom sărbători şi peste alţi 10, 20, 30 de ani căci o merită cu prisosinţă. „Pentru că s-a invocat ideea unei sărbători viitoare, peste 20, 30 de ani, pentru că Valer Dellakeza a fost elevul lui Beate Fredanov, beate, beatitudine, starea de extaz, starea de contemplare, supremul criteriu al iubirii când contempli pe cineva, poate că peste 30 de ani mai formăm un cuvânt, beatificare. Nu trebuie decât două minuni şi doi martori“, i-a urat actorul Ilie Gheorghe.
Marile sale roluri au transmis emoţie, dar parcă nici unul nu a făcut sufletul să vibreze precum cel al lui Valer Dellakeza tatăl şi bunicul, în cadrul celui mai special moment al serii, atunci când fiica sa Oana şi nepoţelul Anthony i-au transmis în direct din Seattle dragostea şi gândurile lor: „Să ştii că pe scena vieţii rolul de părinte ţi s-a potrivit cel mai bine. Nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu că tu eşti tatăl meu. Apoi îţi mulţumesc, tată, pentru tot ce ai făcut pentru mine! Îţi port o dragoste nemărginită şi un respect aparte…“.
Cu ochii în lacrimi, actorul s-a retras, în timp ce cortina cădea, pentru a reveni, iar şi iar, în lumina reflectoarelor, aşa cum face de o viaţă.
La mulţi ani, Maestre!
