Acolo unde tigrii sunt la ei acasă
de Jean-Marie Blas de Robles, Editura TREI
De fiecare dată când se apropie toamna, librăriile şi cititorii din Franţa se pregătesc pentru ceea ce se numeşte la „rentrée littéraire“, revenirea din vacanţa în care tot omul intră în luna august. Nu mai puţin de 800 de romane apar până la sfârşitul anului, semn că în Hexagon munca literară este luată în serios. Şi răsplătită pe măsură, spre deosebire de România, unde un premiu literar ajunge pentru plata facturilor pe o lună, după ce o carte a fost scrisă în câţiva ani, poate.
În 2006, una dintre cărţile anului literar în Hexagon a fost desemnată impozanta „Acolo unde tigrii sunt la ei acasă“ (Ed. Zulma), de Jean-Marie Blas de Robles, un autor algerian născut în 1954, adoptat de Franţa, cu studii la Sorbona. Robles este specialist în arheologia submarină, a studiat filosofia şi istoria şi a primit în 1982 Premiul Academiei franceze pentru o culegere de proză. A călătorit mult, în calitate de membru al Misiunii Arheologice din Libia, dar a predat şi franceza în Brazilia, China, Taiwan, Italia.
Cu o asemenea experienţă de viaţă nu se putea să nu scrie un roman de talia celui tradus şi la noi recent de infatigabilul Doru Mareş. A lucrat la el zece ani (romanul are 800 de pagini!), iar titlul i-a fost inspirat de o frază a lui Goethe din „Afinităţile elective“.
Pe scurt, personajul principal al acestei cărţi este Eléazard von Wogau, corespondent de presă în regiunea Nordeste din Brazilia. În timpul şederii sale acolo, un amic îl roagă să se uite pe un vechi manuscris care conţine biografia unui faimos iezuit, Athanasius Kircher. Acesta a existat cu adevărat (1601-1680) şi a fost un vestit grafolog şi orientalist, cu pasiuni ştiinţifice dintre cele mai stranii pentru un om al bisericii. Şcolit la Würzburg, Münster şi Cologne, în înfloritoarea Westfalie, Kircher, s-a refugiat din calea războiului de 30 de ani şi a înfiinţat la Avignon un observator astronomic, a predat matematici la Viena şi a călătorit în scopuri ştiinţifice. A scris 39 de cărţi despre matematici, astronomie, acustică, muzică, arheologie, chimie, optică, medicină, ocultism. Spirit enciclopedic, Kircher, care a fost comparat cu Leonardo da Vinci, este eroul acestei cărţi, în care viaţa îi este povestită de un discipol, Caspar Schott, însărcinat cu evocarea unei vieţi tumultuoase, dedicate credinţei, filosofiei şi ştiinţei. Eléazard este cel care descoperă la lectura manuscrisului apriga existenţă a acestui călugăr cu curiozităţi mult peste media timpului său, în vreme ce viaţa lui este expresia platitudinii absolute. Soţia sa, Elaine, de profesie paleontolog, l-a părăsit, iar fiica sa Moema (altminteri, numele unui oraş din statul Minas Gerais) experimentează o lume a drogurilor care îi procură senzaţia falsă unei libertăţi absolute, nu mai puţin ireale.
Eléazard, care se plictiseşte în oraşul baroc Alcantara, din jungla braziliană, în compania unei mulatre făcute cadou de un prieten, se decide să plece într-o expediţie în junglă, în căutarea unei fosile rare. Spiritul de aventură al cărţii este astfel adjudecat de cele două personaje, Eléazard şi Atahanasius Kircher, doi călători neobosiţi aflaţi în slujba descoperirii a tot ce ţine de mister şi exotism. Romanul lui Blas este foarte atent construit şi excelent scris, dovedind o fină cunoaştere psihologică a caracterelor care-l populează, de la Moema, scrutătoare şi neliniştită, ca şi tatăl ei, dar căzută pradă viciilor drogurilor, până la Loredana, jurnalista italiană pe care Eléazard o cunoaşte în peregrinările lui. Stilul lui Blas a fost comparat cu cel al lui Umberto Eco (acesta e interesat de activitatea lui Kircher, despre care a şi scris) sau al lui Borges, ceea ce este, desigur, un mod de a spune că erudiţia şi magia literară nu s-au consumat odată cu cei doi.
Pentru această carte, Blas a primit în 2008 Premiul Médicis. Timp de trei tururi de vot, el a fost la egalitate cu romanul lui Jean-Paul Enthoven „Ce que nous avons de meilleur“ (Ed. Grasset), pe care l-a depăşit abia în al patrulea tur!
Un asemenea premiu important asigură, de obicei, vânzarea în sute de mii de exemplare şi o faimă pe măsură. Repet, fără plăcere, în România poţi să scrii şi romanul secolului, oricum nu va interesa pe nimeni. „La rentrée“ nu este posibilă aici.
