Monede cu portretul meu
de Mircea Bârsilă, Editura Pământul 2009
Pentru Mircea Bârsilă, poet născut în 1952, versurile pe care le scrie sunt adevărate dionisii ale spiritului. E adevărat că poetul acesta cu cap frumos, bărbătesc, este şi o natură care-şi află împlinirea în scrutarea unei lumi în care menadele îi fac alaiul şi cortegiul. Poemele sale de dragoste sunt epifanii ale unui satir sfios, pentru care însă carnea este ceva la fel de preţios precum sufletul cu care survolează o lume din care misterul şi minunile nu au dispărut după extincţia zeilor şi a driadelor.
Aşa zicând, Mircea Bârsilă este un poet precreştin, cu frică de Dumnezeu, însă croit după aspiraţia şi măsura unei epoci despre care mai vorbesc doar antropologii, istoricii şi paleontologii. Într-un fel straniu, poate că dinozaurii sunt poeţii de azi – şi Mircea Bârsilă ştie cel mai bine asta.
Crezul său poetic este definit de un sincretism al simţurilor, filtrat de antagonice filozofii pre şi postcreştine în care animismul este complicat întreţesut în reţeaua de simboluri şi imagini antropomorfice.
Cel mai recent volum al său, „Monede cu portretul meu“, privilegiază analogia soma/sema, într-o excepţională cartografiere a unei „lumi ce nu se vede“, cu delicate incursiuni în vitalitatea şi decadenţa regnurilor.
Este lumea lui Mircea Bârsilă, un poet pentru care „dispariţia“ semnifică doar mutarea într-un alt regn sau, de ce nu, într-o altă dimensiune: „Ca mâine, suflete, o să tânjeşti, / după un spic sau după firul de lucernă, / aşa cum i se face dor unui ascet, în grota sa, adesea, de o pernă. // Te va chema, din noapte, şi pe tine, / un nevăzut podariu, printre umbre…// Mă tem să mor, cum apa, de îngheţ, când se aştern din nou îngheţurile sumbre, / ca mâine, totuşi, sufleţele… / şi vei ajunge unde nu-s femei, / ci doar sinistre glasuri de hiene / şi gemete de monştri şi de lei…“. (zvonuri letale).
Aşadar, poetul nu-şi teme extincţia, cât imposibilitatea de a nu mai fi înconjurat de muzele sale terestre şi de tot ceea ce ţine de luxurianţa simţurilor. Tot volumul este un omagiu adus acestor făpturi, însă Mircea Bârsilă nu este un poet curtean, adept al acelui amour courtois, ci, repet, un satir calofil, pentru care femeia este o „lampă de argint“ sau o „goliciune tencuită cu ecouri“, într-un univers unde el însuşi este „un copac bătrân“ între ramurile căruia „ciripeşte insistent ca un scatiu, soarele“.
Hedonist şi îngândurat, în acelaşi timp, Mircea Bârsilă este poetul „pragurilor“, al riturilor de trecere, al vămilor văzduhului, un bărbat a cărui vară a vieţii tocmai se preschimbă în toamnă, într-un loc nu mai mare decât „o păstaie: lumea“, un mic iniţiat pentru care viziunea înseamnă „o creangă pe care nişte stele / îmbufnate ca nişte bufniţe mici / erau aşezate una lângă alta / în ordine alfabetică“.
Bârsilă e un poet de sentenţe caligrafice şi gnostice viziuni, un idilic al unei lumi pe care o developează cu simţuri fine în tulburătoare versuri ce încălzesc spiritul şi aburesc inimi de sentimente perlate: „… pe o sârmă nişte rufe în carouri din care mai pică lacrimi / cerceii de aur ai seminţelor, cerceii de argint ai cifrelor / şi apele scăzute şi din care iese imaginea obosită a unui cal, / dimineaţă de dimineaţă, cu ireala soră a lunii în dinţi // într-o gară, la ghişeul pentru bilete: o femeie cu pletele / prinse în agrafe, încât i se vede ceafa de căprioară; / în mod sigur, de fiecare dată, după ce face dragoste, îi este niţel sete…“ (umbra fiecăruia din noi).
Poemul lui Bârsilă este o necontenită celebrare a lumii, un imn adresat vieţii – o viaţă care, însă, este permanent ameninţată de o presimţire neagră de care poetul se foloseşte pentru a face poezie.
Mircea Bârsilă este un Midas redivivus rătăcit printre noi: face poezie din tot ce atinge. Şi priveşte.
