Harmonia caelestis
de Peter Esterhazy
Editura Curtea Veche, 2008
Atunci când scriitorul maghiar Imre Kertsez a luat Premiul Nobel pentru literatură, în 2002, puţini au fost aceia care au aplaudat în Ungaria, din inimă, succesul prozatorului stabilit la Viena. Literaţii maghiari se gândeau mai degrabă la doi dintre prozatorii care locuiesc în Ungaria şi pe care îi consideră „deasupra“ lui Kertesz: Peter Nadas şi Peter Esterhazy. Ultimul este descendentul unei familii de aristocraţi faimoasă în vremea Imperiului Austro-Ungar. Palatin şi prinţ al imperiului, tatăl prozatorului devine personaj fabulos al unui roman asemenea: „Harmonia caelestis“ este o carte de peste 800 de pagini în care este prezentată, în registre stilistice variate şi cu o poftă descriptivă enormă, saga unei familii care a trăit mai mereu în miezul celor mai importante evenimente care au marcat Ungaria.
Lectura acestei cărţi poate fi luxuriantă sau anevoioasă, dar niciodată plictisitoare. Esterhazy nu te lasă deloc să adormi, în ciuda efortului care ţi se cere constant, acela de a păşi pe toate palierele acestei mari construcţii arhitectonic-narative.
Ceea ce atrage imdiat este stilul deloc solemn, uşor ironic, liric, fără să fie efuziv, purtător al unor nuanţe confesive care fac ca acest roman să se poată citi inclusiv aidoma unor memorii relaxate.
Este căutarea plină de pasiune a moştenirii de familie, care este chiar familia contelui Esterhazy, devenit scriitor într-o Ungarie ce l-a deposedat de titlu, ca şi de bunurile sale, dar nu şi de memoria afectivă datorată genealogiei sale strălucite.
Este un roman al recuperării unei moşteniri unice spirituale şi al pietăţii familiale, ţesut cu meticulozitate de orfevru şi cu o ştiinţă literară unică. De altfel, Esterhazy a fost apreciat pentru acest roman la nivel internaţional (cărţile lui s-au tradus în 20 de limbi), inclusiv de un romancier de talia lui John Updike.
Acest roman masiv are şi o „continuare“, chiar neaşteptată, în romanul „Ediţie revăzută“. Subiectul acestui din urmă roman, tradus şi el la Curtea Veche, este abolut surprinzător: autorul îşi citeşte dosarul de urmărire şi constată că „miticul“ său tată a fost… informator al Securităţii maghiare şi că şi-a turnat chiar fiul!
Vă las în compania acelei emoţii unice a revelaţiei că propriul tată l-a turnat, aşa cum este aceasta descrisă de autor în „Ediţie revăzută“, o carte neapărat de citit în pereche cu „Harmonia caelestis“: „Am înţeles pe loc despre ce-i vorba. Nu puteam să cred deloc cele văzute. Mi-am aşezat urgent mâna pe masă, fiindcă începuse să tremure. Acu’ ce fac? Parcă totul ar fi un vis. O să leşin imediat şi asta va rezolva totul. Sau mă arunc pe fereastra închisă şi evadez. Am început îndată să-mi iau seama (ca de atâtea ori de atunci încoace), i-am mulţumit pentru încredere spunându-i că aş dori să citesc dosarele astea. Mi-a spus că el le-a citit deja şi să nu-mi fac probleme, face parte din categoria celor ceva mai buni sau cam aşa ceva. Voiam să dispar să nu-mi poată nimeni privi chipul… Cartea asta nu-i roman poliţist, să am grijă ca numai în final să se afle cine este, în cazul în care este, criminalul (cu toate că n-aş face nimic altceva cu o plăcere mai mare decât să trag de timp): deschizând primul dosar am recunoscut îndată scrisul tatălui meu drag“.
Istoria, ca şi viaţa, este uneori crudă cu marii romancieri. Sau poate doar ironică.
