„Sfârşitul timpului“
Editura Herald, 2007
Dialogurile din această carte între scriitorul indian Jiddu Krishnamurti şi David Buhm sunt eminamente practice. Ele sunt susţinute de persoane profund serioase, interesate să descopere dimensiunea fundamentală a minţii umane, să meargă dincolo de condiţionarea imemorială a omului.
Pentru cititor, utilitatea acestor dialoguri constă în gradul lor de aplicabilitate, de clarificare în propria-i viaţă a temelor respective, precum şi în revelaţiile interioare aduse de aceste dialoguri. Din punct de vedere filozofic şi metafizic, valoarea lor poate părea relativă, dar, la nivelul trăirii, al descoperirii prin experienţa directă a Adevărului, valoarea dialogurilor este nepreţuită. Întrucât cei mai mulţi cititori sunt îndeosebi intelectuali, deprinşi să considere mai degrabă valoarea ideilor decât propria lor realitate interioară, semnalăm o importantă „cheie“ pentru lectura dialogurilor. Aceasta este ascultarea – nu numai cu mintea, ci şi cu inima, o considerare integrală a celor afirmate, acordând textului o „şansă“: aceea de a ne revela nu lucruri deja ştiute, nu confirmări, ci, mai degrabă, ceea ce refuzăm să luăm în consideraţie – barierele pe care mintea le pune în calea înţelegerii de sine. Atunci când citeşti, ascultarea este contactul practic cu firul viu, profund creator al acestor excelente dialoguri. Valoarea lor se va revela cititorului nu în „bogăţia ideilor“, ci într-o luare de contact cu propriile sale probleme interioare, cu faptul, cu „ceea ce este“. Odată luat acest contact, soluţiile sugerate în dialoguri îşi vor demonstra valoarea lor eminamente practică.
Krishnamurti s-a născut pe 11 mai 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. „Descoperit“ de mişcarea teozofică, este crescut şi educat în Occident, considerându-se că va deveni instrumentul exprimării unui mesaj de o deosebită importanţă, că va îndeplini rolul unui Mesia sau că va fi fondatorul unei noi religii. În 1925, în urma morţii fratelui său, Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile „spirituale“. S-a eliberat de tot ceea ce învăţase, rămânând într-o stare de nonsperanţă. Nu mai aştepta nimic. Şi tocmai în această situaţie de gol interior, în această stare de moarte faţă de elementele structurale ale trecutului său psihologic – spune Krishnamurti – a erupt în el „acea binecuvântare ce se realizează numai într-o stare de linişte autentică, a avut loc erupţia explozivă a iubirii“.
