„Convorbiri cu Octavian Paler“, de Daniel Cristea Enache
„Ca să înfrunţi un pustiu îţi trebuie vocaţie. O vocaţie care mie îmi lipseşte“. Această afirmaţie făcută de regretatul Octavian Paler – dacă ar mai fi fost printre noi ar fi împlinit, pe 2 iulie, 81 de ani – pare mai degrabă o cochetărie a unui „bătrân reacţionar“, cum îi plăcea să se autodefinească în ultimii ani de viaţă. Chiar dacă accentua asupra lipsei sale de vocaţie în a fi exploratorul unor lumi noi, aş citi propoziţia respectivă în cheie paradoxală: Octavian Paler a traversat cu bine deşertul lumii în care a trăit până de curând. Cărţile sale, ca şi vocaţia de umanist, de sceptic nemântuit o dovedesc cu asupra de măsură.
Cartea de convorbiri realizată împreună cu criticul literar Daniel Cristea-Enache este aidoma testamentului spiritual al unui scriitor pentru care depoziţia de conştiinţă era un imperativ absolut, ceva din specia datoriei înţelese ca un comandament moral mai presus de accidentele vieţii.
Octavian Paler, care a debutat (surprinzător pentru cei care îl cunosc doar în ipostaza de eseist şi romancier) cu poezie la 44 de ani, a rămas, într-un fel subtil pe care poezia îl infuzează spiritelor neliniştite, un poet toată viaţa. Chiar şi atunci când a fost director la Televiziune sau la România liberă, fibra de om liber a poetului a acţionat precumpănitor în toate deciziile luate.
Discuţiile cu mai tânărul său preopinent, căruia îi salută tinereţea, însă cu acel scepticism robust al celui „vechi“ care ştie la modul montalian că „tinereţea e anotimpul cel mai penibil în viaţă“, se învârt în jurul a ceea ce aş numi căutarea încrâncenată de sine a unui mare moralist pe care lumea românească l-a pierdut, iar dacă l-a cunoscut nu l-a înţeles în dimensiunile sale reale. Axul central al lumii lui Paler, osia universală a scriitorului este Lisa, satul magic al copilăriei, acel loc mitologic din care iese pentru a intra în „istorie“, o dată cu venirea la Bucureşti. Goga, Cioran, ardeleni ca şi Paler, nu simt altfel. Sunt evocaţi fără iluzii retrospective, poate cu un uşor regret care vine din pe-trecerea vieţii, anii de formare intelectuală, tribulaţiile sufleteşti şi spirituale până la găsirea albiei în care a turnat acel scepticism însufleţitor ce-i va caracteriza întreaga viaţă şi creaţie. Este cartea unui bătrân, a unui „antic“, cum s-a dorit toată viaţa, neîmpăcat cu sine şi cu lumea, care a văzut totul, inclusiv idei, a unui Don Quijote în Est, care a luptat cu morile de vânt ale tribului, dar şi ale unei umanităţi pe care o simte tot mai străină, apăsătoare şi vană şi al cărei gust, plăcut, sacral cândva, îl recuperează sub forma acestor memorii deghizate în convorbiri. Este meritul lui Daniel Cristea-Enache, un interlocutor atent, nuanţat, calin şi precis în acelaşi timp în raporturile cu O. Paler, de a-l fi „sedus“ pe scriitor cu întrebări care necesită urgenţa unor răsunsuri atent cumpănite.
Căci O. Paler, în tot ce a întreprins şi scris, asta a făcut: a vibrat sub semnul unei urgenţe a cărei adiere – sau miasmă – venea din acel cuptor al „terorii istoriei“ pe care a cunoscut-o neamul din care provine în secolul abia trecut.
Este cartea unei conştiinţe care a traversat deşertul, a unui bărbat pentru care România, cu demonii şi îngerii ei, este ţara situată undeva între „cerul înstelat de deasupra noastră“ al lui Kant şi cerul fascinant al nopţilor de vară din Lisa.
