Evident că se înfuriase. Clipea des şi mustaţa neagră i se răscolise de parcă era un drac. Toţi se fereau din calea lui, lipindu-se de pereţi. Era una dintre acele zile în care domnul doctor pierduse un pacient. Nu spunea niciodată „a murit“, ci „l-am pierdut“. Însă, de această dată, era vorba de un băiat prea tânăr, avea doar 28 de ani. Când era furios, domnul doctor lucra cu o eficienţă impresionantă. Trecea prin saloane ca un fulger şi observa imediat cea mai mică schimbare de culoare a tegumentelor. Era un bun profesionist, destul de dur, dar corect. În spatele lui, se vedea că proaspătul rezident fusese mult mai afectat de moartea acelui pacient de un leat cu el. Nici nu ştia exact cum îl cheamă. În acea dimineaţă, chiar el însemnase operaţia, cu creta pe tabla din camera de gardă, simplu: „colecistul 2“.
Ca un val se transmitea din salon în salon vestea că vine vizita. Sprijinit de un perete, ciuci, un bărbat cu o căciulă neagră îngâna un cântec. „Hai, măi omule, înăuntru că vine dom’ doctor şi dacă te găseşte aici se supără!“. Omul era însă stană, una cu peretele. Când mustaţa de drac a ajuns în dreptul lui, l-a întrebat: „Ce faci, mă, aici?“. „Doinesc!“, a răspuns omul. „Păi aici ţi-ai găsit? Şi pentru ce doineşti?“. „Pentru fi-miu, dom’ doftor“. „Şi cum îl cheamă?“. „Răzvan, dom’ doftor. Răzvan îl chema“. În acel moment ceva s-a frânt în duritatea medicului. Faţa i s-a făcut pământie şi mâna a început să-i tremure. S-a răsucit brusc, dar era prea târziu. Rezidentul îl vedea pentru prima oară plângând. Căci Răzvan fusese „colecistul 2“.
Deşi mulţi nu ar crede, nu e lucru uşor să fii medic în România. Şi asta este cel mai vizibil, începând chiar de la admiterea în facultăţi. Greu se mai adună doi concurenţi pe un loc la facultăţile de medicină din ţară. Şi nici nu e de mirare: anii de studiu sunt mulţi, foarte mulţi, cele mai multe spitale sunt împuţite, foarte împuţite, iar salariile… În timp ce colegii lui economişti sau avocaţi sunt deja aşezaţi la casa lor, tânărul medic de 30 de ani se chinuie cu 300 de euro pe lună. Se pierde în imensa hârţogărie pe care o are de completat (fiecare medicament prescris este notat în trei locuri: pe foaia de observaţie, pe reţetă şi în computerul clinicii). Se luptă cu subfinanţarea criminală a sistemului (în 2008, procentul din buget alocat Sănătăţii a fost mai mic în România decât cel din Albania sau Cuba). Iar cei mai buni dintre colegii lui sfârşesc prin a emigra. Oricum, toţi ceilalţi care rămân visează la un viitor în afara sistemului sanitar de stat. În plus, politicile medicale aplicate în ultimul deceniu au fost croite doar pentru a satisface cerinţele hârtiilor de la Bruxelles.
Dar toate motivele de mai sus şi încă o mie ca ele nu pot justifica felul în care medicina românească a ucis la Slatina un bărbat de 62 de ani. Cum să justifici declaraţia asistentei de pe ambulanţă: „Putea să moară după aceea, putea să facă ce voia cu el. Nu era treaba mea. Treaba mea era să nu plec fără parafă“? Cum să justifici că doi medici au refuzat să trateze pacientul motivând că acesta nu a făcut dovada asigurărilor? Ar fi de dorit ca sistemul să fie cel care a deformat mentalităţile acelor cadre medicale şi că ele posedă totuşi măcar un grăunte din ceea ce se numeşte vocaţie medicală.
Nu-mi pasă dacă un măcelar îşi face treaba din vocaţie sau nu. În schimb, îmi pasă atunci când este vorba de un medic. Iar diferenţa dintre un măcelar şi un medic este egală cu diferenţa dintre „colecistul 2“ şi Răzvan.
