Aşadar nici nu a trecut o lună de la instalare şi primul scandal politic zguduie guvernul, iar partenerii îşi dau unul altuia teste de fidelitate. Cei care până mai ieri ne explicau savant cum cele două partide conspiră să instaureze dictatura în România acum ne explică de ce vom asista la ruptura coaliţiei. De fapt, era logic că două partide care îşi propuneau să se anihileze reciproc până acum două luni nu vor face un mariaj reuşit. Mai ales că în mediul toxic de la noi toate alianţele politice sau electorale din ultimii 18 ani s-au destrămat înainte de finalul mandatului. Absolut toate, fără excepţie, cine e curios să facă un exerciţiu de memorie. Şi dacă nu s-au înţeles partide mai compatibile politic, era limpede că PSD şi PD-L nu vor avea viaţă liniştită împreună.
Problema de fond este că partidele noastre nu văd alianţele politice ca pe nişte contracte din care ambii parteneri câştigă. Când au făcut marea coaliţie de guvernare din Germania, social-democraţii şi creştin-democraţii au negociat îndelung şi au semnat un document detaliat de guvernare, pe care îl aplică la sânge. La noi, vechii inamici s-au înţeles rapid şi pentru un document atât de vag încât fiecare poate înţelege ce vrea din el. Scandalul este scris în actul de naştere al acestei coaliţii, iar disputa politică se mută acum în interiorul guvernului.
Revin însă la observaţia de mai sus: de ce nu rezistă coaliţiile în România? Explicaţia e simplă: politicienii noştri (şi nu doar ei, e valabil şi pentru jurnalişti, comentatori şi mare parte din public) privesc politica precum un joc de sumă nulă. Aşa se numeşte în teoria economică o relaţie din care un partener câştigă exact ce pierde celălalt. X câştigă, Y pierde, împreună avem tot cât aveam şi înainte, nimic mai mult, pentru că ne-am furat căciula unul altuia. Ideea că ne putem asocia şi câştiga împreună mai mult le pare o ciudăţenie.
Problema vine din modul în care ne raportăm la scopul politicii: pentru ce intrăm în politică? Dacă am intra pentru a face bine pentru cetăţeni şi pentru a ne vedea ideile transformate în politici de guvernare, atunci e limpede că avem de câştigat din alianţe care să asigure guvernarea. Un guvern de coaliţie nu reprezintă idealul pentru un partid (fiecare ar prefera să facă guvernul singur), dar e oricum mai bine decât o situaţie de crize politice permanente. De ce însă fiecare încercare de alianţă se termină la noi în crize şi rupturi? Pentru că oamenii intră în politică urmărind funcţii, avantaje, sinecuri şi rente. Or, toate acestea sunt resurse limitate. Dacă X ia un număr de funcţii, este evident că pentru Z vor rămâne mai puţine. O vorbă haioasă spune că, dacă tot ce ai e un ciocan, atunci vezi numai cuie în jurul tău. Cam aşa e cu partidele noastre: dacă tot ce vor sunt funcţii şi rente, atunci conflictul devine singura logică de funcţionare în coaliţii. Nu ştiu să facă altceva. Nu contează ce anume programe se implementează, contează cine e în funcţie. De aici conflicte absurde cum a fost cazul „Oprea“. Nu avem nici cea mai vagă idee ce voia să facă respectivul la minister şi ce s-ar fi ales de politicile de siguranţă publică şi de descentralizare, conflictul a fost numai în legătură cu numirile, atât în relaţia PSD – PD-L, cât şi în interiorul PSD. Faptul că Oprea nu avea ce să caute de la b un început în guvern a căzut în plan secund. Mi-e greu să găsesc în lumea noastră politică nesimţire mai mare decât în cazul său (şi asta spune enorm, la câţi nesimţiţi avem pe acolo). Oprea s-a apucat de afaceri cât era încă ofiţer, a ajuns un om bogat, apoi a trecut în rezervă luând bani de disponibilizare de la stat (deci am plătit noi toţi ca un om bogat să nu rămână pe drumuri). Apoi, fiind parlamentar cu multe case în Bucureşti şi în Ilfov, a cerut de la parlament bani de chirie. Nu a încălcat nici o lege (pentru că legile au fost făcute special pentru a trage bani de la stat), dar s-a comportat perfect nesimţit în ambele situaţii. Şi acesta este omul în jurul căruia se învârte scandalul acum. O ilustrare mai bună a absurdului vieţii noastre politice nu se putea găsi.
