Soare. Praf. Lume multă. La hipodrom este concurs. Doamnele sunt îmbrăcate în rochii lungi cu volane, poartă umbrele elegante de soare şi câte un binoclu. Imaginea aceasta este şi acum vie în mintea lui Ovidiu Podaru, fost călăreţ, în prezent antrenor de călărie.
Ovidiu Podaru este cel care răspunde de toate problemele administrative ale hipodromului şi, împreună cu câţiva angajaţi, are grijă de caii din dotarea grajdului. „Nu îmi aduc aminte când am pus mâna prima dată pe un cal. Oricum, eram mic. Tata a fost ofiţer de cavalerie, aşa că toată viaţa mea s-a desfăşurat printre cai. Am început la Sân Nicolau Mare, apoi la Orşova, iar din 1960 sunt la Craiova. Vladimir Constantinescu a fost cel care l-a îndrumat pe tata să vină la Craiova. Toată familia l-a urmat“, povesteşte Ovidiu Podaru. I-a fost greu să se acomodeze în Bănie. A fost înscris la Liceul „Fraţii Buzeşti“, unde profesorii erau exigenţi.
A participat prima dată la un concurs la zece ani. S-a lăsat de călărie la 40. „Copiii pe care îi pregăteam eu erau din ce în ce mai buni şi eu, când concuram, trebuia să mă prezint la rândul meu bine la concurs. Şi atunci am luat hotărârea să mă las de competiţii. Erau tineri şi nu meritau lucrul acesta. Plus că de la o anumită vârstă nu se mai poate face călărie atât de bine“, spune Ovidiu Podaru, cu un zâmbet în colţul gurii.
Interesul oamenilor faţă de călărie a început să scadă treptat după revoluţia din 1989. Asta se vede nu numai din lipsa fondurilor, dar şi din faptul că din ce în ce mai puţini tineri vin să se antreneze la călărie.
„Au fost călăreţi buni la Craiova. Unii nu mai sunt printre cei vii, unii s-au retras şi alţii au plecat în străinătate. Sunt ani buni de când nu mai am călăreţi la concursuri. În alte vremuri plecam primăvara şi mai ajungeam acasă toamna. Erau şi câte 19 concursuri naţionale pe an, acum nu ştiu să fie mai mult de zece“, povesteşte antrenorul de călărie.
Amintirile unei vieţi de călăreţ
A participat la foarte multe concursuri naţionale şi internaţionale. A avut ocazia să viziteze ţări unde se ajungea greu pe vremea comunismului: Franţa, Grecia, Turcia, Bulgaria. La concursurile internaţionale care se ţineau în România era tot timpul invitat la reprezentaţii.
Primul său cal a fost o iapă pe nume Eva. Au urmat mulţi alţii. „Cel mai bun cal al meu se chema Bizanţ. Cu el am ajuns la Istanbul, la un concurs pentru tineret. Pe vremea aceea mi se părea ceva extraordinar“, îşi mai aminteşte antrenorul de călărie.
Ca şi călăreţ, dar şi ca antrenor, trebuie să ai continuitate în antrenament. Nu se ţine cont de sărbători sau de alte probleme în familie. Calul este un sportiv, un atlet, aşa că trebuie să se antreneze ca şi călăreţul său. Întrebat despre sacrificiile unei vieţi alături de cai, răspunsul lui Ovidiu Podaru a venit după un oftat: „Sacrificiile le simt doar copiii care încep călăria de mici. Nu prea mai este timp de joacă atunci când te apuci de călărie şi chiar vrei să faci performanţă din asta. Eu stăteam foarte mult la hipodrom. Venem pe jos şi plecam pe jos. Am avut noroc pentru că mulţi colegi de la şcoală se înscriseseră şi ei cu mine la călărie. S-a întâmplat chiar să nu ajung la înmormântarea socrului. Soţia a fost mereu înţelegătoare. Mai rar stăm toţi la masă. Plec şi noaptea. S-a întâmplat să stau aici şi trei zile şi trei nopţi. Ca în orice meserie, sunt părţi bune şi părţi rele“. Părţile bune sunt date de libertatea pe care ţi-o oferă această meserie şi de sentimentul de nedescris atunci când te afli în şa. Este un sentiment de superioritate şi de încredere în sine. „Când vin de acasă la hipodrom sunt tot un zâmbet. Sunt mai vesel decât în restul timpului. Mi-am dedicat viaţa cailor şi asta am să fac cât s-o mai putea. Viaţa mea se confundă cu viaţa cailor mei“, a mărturisit călăreţul.
