Povestea lui Eugeniu Carada pe meleagurile Craiovei începe la sfârşitul toamnei anului 1836 şi continuă până când, la 18 ani, paşii tânărului încântător au fost conduşi spre capitala Valahiei
„Scoborâtori din vechi familii olteneşti şi munteneşti“, care au dat de-a lungul vremii mulţi şi înalţi demnitari şi sfetnici domneşti, părinţii lui Eugeniu Carada s-au stabilit în Craiova, locuind cu chirie, la început, în casele Vârvoreanu.
Mai târziu, după cum aflăm din însemnările lui Mihail Gr. Romaşcanu, Nicolae Carada cumpără un loc de la Isvoranu, pe strada ce-i va purta peste ani numele, şi zideşte din temelie „două rânduri de case încăpătoare unde a văzut lumina zilei fiul lui, Eugeniu… într’un târziu sfârşit de toamnă, la 29 Noemvrie 1836. Preotul Gheorghe Duhovnicul, slujitorul venerat al bisericei Sf. Nicolae Brânduşa, l-a creştinat în ziua de 13 Decemvrie, iar naş i-a fost Pitarul Ion Pleşoianu, fiul logofătului Radu Pleşoianu“.
Ursitoarele i-au sortit să crească şi să se înalţe deasupra mulţimii, „prin firea lui originală, în care se împleteau armonios modestia şi geniul creator. În mintea şi sufletul lui parcă înadins natura îşi revărsase darnic ascunsele sale comori, într-o vreme în care ţărişoarele româneşti, lăsate în voia valurilor, aveau nevoie de aprigi luptători şi clăditori pricepuţi“.
Un copil ales
Era un copil cu vădite calităţi, ce nu se întâlneau la oricine. Mihail Gr. Romaşcanu îl descrie drept „un copil de o desăvârşită seninătate şi care pretutindeni lăsa impresia că nimic nu-l interesa, nu făcea nici un pas mai departe fără ca mintea lui să nu-şi cresteze adânc învăţămintele desprinse din fiecare clipă trăită“.
Totul îi trezea interesul, chiar şi banalele poveşti cu care mama sa, o femeie de o rară gingăşie şi duioşie sufletească, îl adormea în lungile nopţi de iarnă. Ea includea întotdeauna printre zâne, Feţi-Frumoşi şi zmei pe cei mai reprezentativi eroi din trecutul poporului român, descriind în culori vii faptele lor măreţe.
Tot mama sa era cea care îl povăţuia cum se pricepea mai bine, îndrumându-l pe calea muncii cinstite, a adevărului şi a dragostei de ţară. Toate aceste îndemnuri şi sfaturi au rămas în mintea şi sufletul copilului, „formând în adâncuri rezerva nesecată şi preţioasă pentru viaţa frământată ce-l aştepta“.
De necontestat în formarea sa sunt şi învăţămintele dascălilor săi. „Cel dintâi învăţător al lui Eugeniu Carada, care-i preda lecţiuni particulare, a fost tânărul Gheorghe Chiţu. După aceea, părinţii săi l-au înscris la Colegiul Naţional din Craiova, devenit Liceul Carol I.
Paralel cu studiile pe care le făcea la acest liceu, Carada urma şi cursurile institutului înfiinţat de profesorul francez L.C. Raymond.
În acest institut el a făcut sub directa îndrumare şi supraveghere a profesorului Raymond studii atât de serioase încât şi-a putut trece bacalaureatul în litere după programul Sorbonei“, se menţionează în lucrarea „Eugeniu Carada (1836-1910)“.
Uimitoarea cultură enciclopedică nu o va dobândi însă în şcolile oficiale pe care le-a urmat. „Singur, din zorii zilei şi până noaptea târziu, retras prin cele mai ferite colţişoare, citea necontenit lucrările ştiinţifice şi literare apărute, fără să fie călăuzit de gândul specializării într’o anumită materie.
De asemenea, urmărea cu viu interes conferinţele ţinute sub auspiciile Societăţii pentru Cultura Poporului Român şi prelegerile patriotice ale dascălilor craioveni: G.M. Fontanini, Gh. Chiţu, I. Maiorescu, Serghie, Chiriţă şi Calloianu, a căror amintire a păstrat-o toată viaţa“.
Adolescentul Eugeniu Carada
România se confruntă cu frământări, astfel că la Islaz, pe 9 iunie 1848, în cele 22 de puncte pe care le cuprindea proclamaţia revoluţionară, întregul neam românesc îşi cristalizase singur Constituţia sub a cărei cârmuire înţelegea să se aşeze de bună-voie.
La acea vreme, Eugeniu Carada nu împlinise încă 12 ani. „Era tânăr de ani Eugeniu Carada atunci, dar mintea lui ageră a înţeles însemnătatea actului dela această răscruce istorică. Şi a pornit copilul plăpând cu paşii potoliţi spre Târgul-de-Afară, unde se adunase mulţimea să jure credinţă veşnică Constituţiei desrobitoare.
Acolo, sub seninul albastru al cerului de vară, jurând odată cu norodul pe legea înnoitoare de ţară, şi-a trecut Eugeniu Carada primul său examen politic“.
Îşi croia drumul politic pentru întreaga sa viaţă, căci din acel moment pare să fi rămas credincios liberalismului integral de la jumătatea secolului al XIX-lea.
După momentul 1848, Carada rămâne în oraşul natal, Craiova, unde îndeplineşte în mod onorific, în tot timpul ocupaţiunii armatelor sultanului, funcţia aproape oficială de dragoman al autorităţilor româneşti.
„Peste tot era chemat să tălmăcească conversaţiile şi nu este uitat nici chiar în 1849, când Turcii dau un banchet în onoarea autorităţilor române. Carada este aşezat între cârmuitorul judeţului Olt şi comandantul armatelor turceşti.
Traduce cu atâta uşurinţă (învăţase turceşte de la tatăl său – n.r.) discursurile şi întreţine cu aşa mare vioiciune conversaţia încât pe toţi îi uimeşte agerimea spiritului şi inteligenţa sclipitoare a acestui copil de 13 ani“.
Mai apoi, în 1853, când ruşii ocupă pentru ultima oară Principatele, Eugeniu Carada, care avea 17 ani, făcea legătura dintre ţară şi patrioţii emigranţi. Împărţea broşuri naţionaliste de la ei, broşuri pe care trecătoarea stăpânire le considera subversive. Astfel că se va cere să fie „surghiunit la Savatov“. Eugeniu Carada a aflat şi s-a refugiat cu un otac de poştă la via tatălui său, Mierea – Bârnicei. Zadarnic l-au căutat muscalii. El a stat ascuns în crama viei până când s-a potolit furtuna dezlănţuită.
Va părăsi la 18 ani Craiova, luând drumul capitalei Valahiei, încheind astfel povestea sa pe meleaguri olteneşti.
