Reuşim să controlăm hipertensiunea arterială?
Hipertensiunea arterială e o afecţiune cronică, definită prin creşterea persistentă a tensiunii arteriale peste 140/90 milimetri de mercur – „paisprezece cu nouă“ în limbaj curent. O particularitate a acestei boli o constituie larga răspândire, estimată la un sfert din populaţia adultă a ţărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare economică.
Deşi în cele mai multe cazuri este asimptomatică (simptomele pe care le acuză pacienţii fiind de obicei coincidentale cu prezenţa hipertensiunii), poate conduce la apariţia unor complicaţii redutabile: vasculare, cardiace, renale etc. Teama faţă de riscul apariţiei acestor complicaţii constituie (sau ar trebui să constituie) motivaţia străduinţei de a readuce în limitele normale valorile tensiunii arteriale.
Există, din fericire, în prezent o serie întreagă de măsuri terapeutice nemedicamentoase dovedit eficiente în scăderea tensiunii: dieta hiposodată (cu aport redus de sare), eforturile fizice aerobe regulate, hidratarea corespunzătoare (minimum doi litri de lichide zilnic), evitarea excesului de alcool, scăderea ponderală (în caz de suprapondere sau obezitate); de multe ori însă aceste măsuri sunt diametral opuse obiceiurilor dietetice şi comportamentale ale pacienţilor, ceea ce le face greu suportabile şi improbabil să fie adoptate.
Medicaţia antihipertensivă este şi ea potentă: în prezent există sute de medicamente al căror raport între eficienţă şi toleranţă este favorabil folosirii în tratamentul hipertensiunii arteriale; mai mult, printre acestea se regăsesc produse farmaceutice al căror preţ (compensat) poate fi ridicol de mic: începând de la 1-2 lei pe lună – astfel fiind accesibile absolut tuturor categoriilor de pacienţi.
Din cele prezentate mai sus, se poate trage concluzia că există premisele unui control eficient al hipertensiunii arteriale. Uşor de zis, greu de făcut: e necesară o acerbă muncă de convingere pentru a lămuri un pacient asimptomatic să ţină regim şi să ia medicamente – de la care nu se poate aştepta să se simtă mai bine, din moment ce el nu se simte rău! Trebuie precizat că pacienţii acceptă incomparabil mai uşor tratamentul (medicamentos şi nemedicamentos) în stadiile avansate ale afecţiunii, când deja s-au instalat complicaţiile şi când beneficiul reducerii tensiunii nu mai este la fel de mare.
Atunci când reuşim totuşi să convingem un hipertensiv să înceapă tratamentul, nu rareori pot apărea reacţii adverse supărătoare. În aceste condiţii, pacientul se află în faţa unui paradox: cu toate că se simţea bine, a acceptat să cumpere (deseori nejustificat de scump!) şi să-şi administreze unul sau mai multe (deseori prea multe!) medicamente, iar efectul e că, deşi tensiunea a scăzut, el nu se mai simte bine – oare e justificat să continue? Bineînţeles că soluţia ideală constă în contactarea medicului curant şi găsirea unei alte scheme terapeutice, dar mult mai comodă s-a dovedit, din păcate, întreruperea tratamentului.
Altă problemă este că, atunci când a fost realizată reducerea eficientă şi bine tolerată a tensiunii arteriale, aceasta se va menţine doar atâta vreme cât tratamentul este administrat şi regimul respectat; pacienţii însă s-a constatat că se plictisesc repede dacă nu înţeleg temeiul acestor măsuri terapeutice, şi doar apariţia complicaţiilor serioase se pare că le oferă o bună motivaţie în acest sens.
Iată cum tentativa justificată medical de a combate hipertensiunea arterială este într-o dilemă la nivel mondial: deşi deţinem astăzi arsenalul terapeutic (medicamentos şi nemedicamentos) pentru scăderea tensiunii şi deşi e dovedit că tratarea hipertensiunii arteriale este benefică pentru prognosticul şi evoluţia unui pacient, nu reuşim să controlăm hipertensiunea arterială decât în cazul a aproximativ un sfert dintre pacienţii afectaţi – şi aceasta îi va costa pe ceilalţi mai scump decât îşi imaginează!
