Din păcate, cred că răspunsul la această întrebare este unul singur: da. La fel ca şi dumneavoastră, nu îmi convine că rata dobânzii a fost majorată din nou. Pentru a şaptea oară în tot atâtea şedinţe de politică monetară.
De ce? Pentru că o nouă majorare a dobânzii-cheie înseamnă un nou semnal pentru scumpirea creditelor. Sigur, dă şi semnalul stimulării economisirii, potrivit propriei declaraţii de după şedinţa de politică monetară. Dar va stimula economisirea?
Aici este problematic. De ce? Pentru că astăzi BNR va anunţa o nouă prognoză de inflaţie pentru sfârşitul anului. Precedenta era de 6%. Iar cea de astăzi va fi probabil mai mică decât 6,5%. De ce? Pentru că, anul trecut, rata inflaţiei a fost de 6,56%. Iar o estimare de inflaţie peste cea de anul trecut ar însemna al doilea an consecutiv de inflaţie crescută şi ieşită din ţintă faţă de anul precedent. Un semnal periculos, în condiţiile în care banca centrală luptă cu toate instrumentele pentru readucerea inflaţiei în ţintă.
De ce cred eu că stimularea economisirii va fi greu de realizat? Tocmai din cauza inflaţiei ridicate. Probabil că luna iulie ne va conduce spre inflaţie anualizată de 9,5%. Ce înseamnă acest lucru? Că pe medie, în ultimele 12 luni, preţurile s-au majorat cu 9,5 procente. Mai ţineţi minte cât erau dobânzile la depozite acum un an? Vă spun eu. Cele mai bune de până la 8%, pentru depozitele pe termen de un an. Băncile mari, fără probleme reale de lichiditate, îşi permiteau să ofere în jur de 6%. Asta înseamnă că aceia dintre dumneavoastră care au ţinut banii pe depozite în ultimul an acum pot să cumpere mai puţine bunuri şi servicii decât atunci. Adică economisirea s-a dovedit păguboasă, întrucât inflaţia a fost mai mare decât dobânda la depozite. Să nu uit, cele 8 procente erau de fapt cel mult 7, pentru că mai apare şi impozitul de 16% pe dobânzi. Cei care nu au crezut în păstrarea inflaţiei la un nivel scăzut au avut dreptate. Şi, pentru a nu pierde din valoarea banilor, mulţi dintre ei au ales să cheltuiască. Consum. Care, în final, a condus la o inflaţie şi mai mare. Acum, o să îmi spuneţi – bine, domne, dar sunt bănci care oferă şi 11% la depozite în momentul de faţă. Aşa e. Dar, să nu uităm că în privinţa economisirii avem o trăsătură. Suntem „inelastici“ în a schimba banca atunci când e vorba de un plus de randament. Şi poate pe bună dreptate. Dacă banca mea îmi oferă 9%, iar banca Y oferă 11%, apar tot soiul de comisioane de retragere, şi altele, care în cazul unor sume mici arareori conduc la a simţi diferenţa unui plus de două procente. Sigur, la sume mari, se simte. Dar, la sume mari, inclusiv banca actuală permite negocierea dobânzii. Şi poţi uşor urca spre acel 11%. Din care scădem impozitul şi rămâi cu vreo 10%. În timp ce inflaţia este 9,5%. Pe medie, eşti profitabil (dar să nu uităm că inflaţia este mai mare în mediul urban, iar cei cu sume mari se află în mediul urban). Aşa că, inclusiv acel 11% s-ar putea să fie prea puţin, iar la finalul perioadei de economisire să ia acelaşi rezultat ca în ultimele 12 luni: să poţi cumpăra mai puţine bunuri şi servicii.
O să îmi spuneţi: da, dar peste un an, inflaţia va reveni spre ţintă. Oare? Ţinta de anul viitor este de 3,5%. Nu cunosc vreo ţară care să reuşească în doar 12 luni să coboare inflaţia la o treime din cea actuală. Şi nu voi cunoaşte nici peste un an. Prin urmare, nici România nu va reuşi să aibă în 2009 o inflaţie de 3,5%. Totuşi, măsurile BNR (ridicarea ratei de dobândă, limitarea riscului de creditare) vor da roade. Inflaţia se va reduce (nu cred că până la ţinta anunţată). Ce înseamnă acest lucru? Că şi BNR va reduce dobânda de politică monetară. Iar dobânzile la depozite vor scădea pe măsură ce scade şi inflaţia. Iar leul, nemaifiind campionul regiunii la nivelul dobânzii-cheie (care face leul foarte atractiv – străinii vin cu euro, îi schimbă în lei, îi plasează la dobânzi mult mai mari decât în zona euro, întăresc cursul, răscumpără euro, iau mai mulţi), în acel moment, şi leul se va deprecia. Iar cei care au câştigat real pe lei, în urma dobânzilor de 11%, se vor trezi că, la finalul perioadei de economisire, din cauza deprecierii leului, pot cumpăra mai puţini euro cu suma iniţială. Deci, pierd euro. Sunt ei stimulaţi să economisească? Nu prea mult.
Or, exact asta este problema României: se investeşte mai mult decât se economiseşte. De aici, deficitul de cont curent şi vulnerabilitatea sporită.
Acum, de ce spun eu că a acţionat înţelept BNR? Pentru că altă variantă nu are. Majorând rata de dobândă, chiar şi atunci când analiştii bancari spun că nu e nevoie, BNR preferă să tragă un cartuş în plus pentru a domoli inflaţia. Scrie şi la carte: majorarea ratei de dobândă este pârghia principală a unei bănci centrale pentru inhibarea inflaţiei. Adică, BNR vrea să ancoreze aşteptările inflaţioniste sau să dea încredere pieţei că, la anul, inflaţia va reveni spre ţintă.
Analiştii bancari susţin exact contrariul: majorând rata de dobândă (cu efect până la patru trimestre), de fapt BNR arată că se teme de inflaţia viitoare. Din 2009 şi poate chiar şi din 2010. Adică anticipaţiile inflaţioniste nu mai sunt de revenire spre ţintă. Şi, prin urmare, BNR ar arăta pieţei că 2009 este un an inflaţionist peste ţinta asumată (3,5%). Poate că sentimentul acesta este.
Dar şi prin cel mai recent comunicat al BNR, banca centrală face apel, de trei ori, la mixul de politici economice: politica monetară (pe care o face mai restrictivă), cu politica veniturilor, politica cheltuielilor şi politica fiscală. Şi BNR îşi manifestă neîncrederea în capacitatea guvernului de a spune „nu“ unor doleanţe electorale. Iar ultimii doi ani îndreptăţesc BNR să creadă astfel: banii din taxe şi impozite, în loc să fie alocaţi spre investiţii, au fost relocaţi spre consum. Adică spre inflaţie.
Încă ceva: în mod normal, în luna august, BNR ar trebui să anunţe ţinta de inflaţie pentru peste doi ani. Pentru 2010. Nu cred că o va face astăzi, la conferinţa guvernatorului BNR. Pentru că, având atâtea variabile (politica fiscală până la alegeri, dar şi după), BNR nu poate anunţa ţinta, pentru că, dacă ar anunţa-o, ar fi mai mare decât ţinta pentru anul 2009. Însă BNR nu vrea acest lucru, pentru că, încă o dată, ar dezancora anticipaţiile inflaţioniste.
Două lucruri sunt însă certe: mişcarea ratei de dobândă în sus este un semn al fermităţii BNR în lupta cu inflaţia. Şi, totodată, un semn al inhibării creşterii economice (creditul mai scump). Ceea ce se dezancorează în mod real este prognoza viitoare de creştere economică. Cea generată de plus de venituri. Pentru că, prin aruncarea de bani în piaţă până acum, guvernul a compromis ceea ce şi-a asumat pe termen mediu şi lung: recuperarea economică faţă de statele Uniunii Europene. Vă reamintesc că, în 2004, am avut cea mai mare creştere economică de după ’90: 8,4%. Şi că, din cauza unor politici fiscale neînţelepte, creşterea economică s-a înjumătăţit în 2005: 4,1%. S-a mai întâmplat şi se va întâmpla din nou la anul. Iar semnele vor fi din trimestrul IV al acestui an.
Un bancher mi-a semnalat un lucru foarte interesant: „Dat fiind că suntem într-un proces dorit de convergenţă reală cu Uniunea Europeană, că PIB-ul potenţial al României (creşterea neinflaţionistă) este între 4 şi 6%, echivalentul în România al definiţiei clasice pentru recesiune e o creştere sub 4%“. Şi corelez cu ceea ce mi-a zis alt bancher: „Având în vedere procesul de recuperare economică a României faţă de Uniunea Europeană, dacă economia Uniunii creşte cu 2%, atunci când merge cel mai slab, ţara noastră ar trebui să aibă ritmul neinflaţionist spre 10%, pentru a avea un proces real de convergenţă“. Eu înţeleg aşa: că dacă vom creşte cu sub 4%, de fapt dăm înapoi (ritmul de 2% al economiei Uniunii Europene este aplicat unui PIB mult mai mare şi, prin urmare, este mult mai mult, iar 4% insuficient).
Dar România a înţeles pe dos: în loc de creştere economică mare şi inflaţie mică, se îndreaptă pentru la anul spre creştere economică mică şi inflaţie mare. Putea fi evitat? Da. Dacă guvernul ar fi alocat banii nu spre consum (care generează inflaţie), ci spre investiţii (care generează creştere economică ce ar absorbi banii din piaţă, nemaiforţând BNR să ridice dobânda pentru a steriliza sumele astea şi pentru a inhiba creditul).
Are altă soluţie BNR decât să tragă cartuş după cartuş împotriva inflaţiei? Din păcate, nu. A mai crezut o dată în politica guvernamentală (atunci când a mişcat în sus prea târziu şi prea puţin rata dobânzii, dinspre nivelul de 7% şi s-a înşelat, guvernul continuând să taie bani de la investiţii şi să îi risipească). Acum, BNR suflă şi în iaurt. Un cartuş în plus este un cartuş în ţintă. Asta dacă nu cumva ţinta fuge mai repede decât trage BNR.
