Dislexia nu este definită de IQ
Pedagogii şi psihologii s-au bazat, de-a lungul vremii, pe evaluarea coeficientului de inteligenţă al copiilor – sau IQ-ul – pentru a defini şi diagnostica dislexia în rândul şcolarilor. Dislexia este o tulburare nervoasă care constă în dificultatea de a citi și de a înțelege ceea ce se citește. Dacă elevii care au probleme la citire nu sunt diagnosticaţi cu dislexie, ei nu beneficiază de asistenţa de care au nevoie pentru a se putea educa şi nu primesc îndrumarea necesară pentru a depăşi problemele specifice generate de această tulburare. Cercetătorii de la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Stanford avertizează însă că această abordare „tradiţională“ nu este corectă, susţinând că IQ-ul unui copil nu trebuie să reprezinte un factor determinant pentru diagnosticarea dislexiei. Folosind o tehnică de investigare imagistică, oamenii de ştiinţă au descoperit că modelele de activare cerebrală la copiii care au dificultăţi la citire şi un coeficient de inteligenţă scăzut sunt similare cu cele ale elevilor care au probleme cu cititul, în ciuda faptului că au un IQ normal. Această constatare denotă faptul că problemele în ceea ce priveşte procesarea cuvintelor nu au nici o legătură cu abilităţile cognitive generale. Activitatea de cercetare aduce astfel dovezi clare în susţinerea ideii că persoanele care au probleme la citire întâmpină acelaşi tip de dificultăţi în acest proces, indiferent de nivelul coeficientului lor de inteligenţă. Descoperirile furnizează „dovezi biologice că IQ-ul nu trebuie avut în vedere la diagnosticarea capacităţilor de citire“, după cum a precizat autorul studiului, medicul Fumiko Hoeft. Hoeft şi colegii săi au subliniat că aceste descoperiri noi, confirmate şi de altele, indică faptul că orice copil cu dificultăţi la citire, indiferent de nivelul general al capacităţilor cognitive, trebuie să fie încurajat să caute ajutor pentru a rezolva problemele cu care se confruntă.
