Cerc şi Punct
de Gheorghe Grigurcu, Editura Alfa, Iaşi, 2010
Gheorghe Grigurcu este, poate, cel mai important critic literar de poezie din România şi unul dintre poeţii-unicat ai literaturii române. Aplecat în mod egal spre comentariul cărţilor de poezie şi al poeziei înseşi, a publicat începând cu 1968 (când debuta cu volumul de versuri „Un trandafir învaţă matematica“) aproape 30 de volume de versuri şi tot atâtea de critică literară, dialoguri şi eseuri. Locuieşte de ani buni la Târgu Jiu, deşi s-a născut la Soroca, în Basarabia, şi a dorit să vieţuiască la Cluj. Oraşul de adopţie este pentru importantul scriitor un topos amar, revenind adesea în versurile sale ce poartă patina unui exil interior, ca altădată Ovidiu la Tomis.
Despre poezia sa au scris importanţi critici literari români, din varii generaţii: Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Marian Popa, Ion Pop, Barbu Cioculescu sau Tudorel Urian (care prefaţează şi placheta de care mă ocup). Nicolae Manolescu îi consideră poezia ca fiind „originală“, „pură“, „de o mare densitate“, în timp ce Marian Popa îl califică în „Istoria literaturii de azi pe mâine“ drept „unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei sale“. Placheta (33 de poeme) publicată recent la Editura „Alfa“ din Iaşi, în cadrul unui proiect iniţiat de poetul Nicoale Panaite, este tipică pentru poezia sa în întregul ei. Avem aici poeme care îşi trag seva dintr-o încordată meditaţie asupra lumii şi a invizibilelor pe care poetul le scanează cu atenţie sporită. Grigurcu mi se pare, în poezie, omologul lui Radu Petrescu, rafinatul prozator, printr-o încordată scrutare a Frumuseţii, care este Adevăr. Poetul deambulează kavafian printr-o Alexandrie imaginară, invadat de un presentiment al tragicului care se ascunde în „măştile sclipicioase ale carnavalului / pe care le adună vidanjorii“. Cu acel mod al său de a fi, rezervat, discret, de necurmată benedicţiune psihică şi morală, deşi torturantă în anumite momente, Grigurcu participă la plăcerea vinovată a scrisului departe de zgomotul de fond al istoriei. Este revanşa poetului care mizează pe durata lungă, în competiţie cu polemistul şi moralistul de o rigoare rară la noi, cu prezenţe foarte percutante în dezbaterile epocii noastre. Retractilitatea sa e dezvăluită în „Poetul“, o ironic-severă privire asupra fiinţei poetului universal: „Ascunzându-se-n grotă lingându-şi / generaţia cum o bomboană sticloasă / în răstimpuri dând telefoane norilor nimbus / ascultând muzica venelor în antractul dintre două lumi / dând din picioruşele de miriapod ale creierului / perorând despre statuia ce s-a-ngrăşat şi are nevoie de corset / apoi retractând totul / ştergându-şi scrisul / aşa cum şi-ar şterge buzele după mâncare / adormind ca o coală de hârtie albă“.
Poemele din „Cerc şi punct“ se desfăşoară după o deja patentată „matriţă-Grigurcu“, aceea a unui ochean întors prin care poetul se uită la sine însuşi cu ochii lumii însăşi, o răsturnare a privirii care-i asigură poziţia privilegiată de privit şi privitor, dintr-o distanţă apropiată, situată, ideal, în „punctul frenetic ce se umflă-n infinit“, aspirând la o postură de cerc „ascetic“, după cum ne spun înţelepţii Alexandriei antice.
Poemul cel mai puternic al plachetei, sau cel puţin cel care îmi place mie cel mai mult, este „În cafenea“, poem de zile mari, o apocalipsă rebelă a subteranei, o desfăşurare a „punctului“ poetic într-o bolgie cum numai la Ion Mureşan mai văzusem printre contemporani. Cârciuma, loc sordid al sufletelor pierdute încă de aici, al angoaselor care sunt filtrate printre gradele alcoolului, este toposul evenimenţial pe care ni-l propune cu mână de maestru poetul într-o teribilă descriere care aminteşte de paradisurile negre ale poeţilor blestemaţi. Cafeneaua, ca să fim mai exacţi, devine locul înfruntării dintre energiile celor care nu mai speră la nimic, într-un crepuscul al vieţii lor sau poate al lumii, martor al zbaterii neputincioase al celor care sapă în groapa comună unde îşi beau existenţa şi încearcă o ieşire dintr-un underground blestemat: „…săpăm săpăm deşi e-atât de târziu / rugina luminii la fundul paharelor / şi-ntunericul un metal încă ne-nduplecat / robustul grumaz al Domnului răsfrânt în geam / de-o parte se strâng comedianţii / fluturii muzicii care-nveşmântă/ pereţii în rochii somptuoase / de cealaltă parte înnebuneşte/ iubirea singură…“.
Însingurarea asumată a poetului Gheprghe Grigurcu, chiar dacă în urma unei recluziuni forţate de vitregia vremurilor, este destinul oricărui poet major din toate timpurile.
