Între 1778 şi 1830, boierimea craioveană începe să renunţe la obiceiurile cu caracter particular oltenesc. Apar în peisaj „corturile nemţeşti“, umbrelele, tot astfel cum pantofii, „şuhurii“ înlocuiesc condurii de Ţarigrad. Boierii angajează guvernante şi bucătărese străine. Totul e supus schimbării.
Articolul „Oraşele oltene şi, mai ales, Craiova pe pragul vremilor nouă“, publicat în Arhivele Olteniei, din iulie – august 1925, sub semnătura lui N. Iorga, ne dezvăluie o imagine a boierimii supusă schimbării. Epistolele trimise Casei Hagi Constantin Pop din Sibiu de la 1778 până la 1830 creionează foarte bine imaginea protipendadei olteneşti de la „începuturile timpurilor nouă“. Viaţa socială era strălucitoare, dar pata de culoare aveau să o dea „modele nouă aduse din Sibiu, din Viena“, care se amestecau cu vechile datini. „Rădvane, carăte englezeşti, butci, «cu coperiş dinaninte», cu «drugii modă de Beciu», naimod, văpsite roşu sau în alte colori bătătoare la ochi şi căptuşite cu «flus» străbăteau străzile prăfoase sau noroioase“. Şi la ospeţe mesele încep să arate altfel. „Se dădeau mese cu tacâmuri şi şervete de cele nouă. Se aşezau, pentru plăcerea oaspeţilor, între farfuriile de porţelan «pui de lămâie şi de năramză cu rodul lor sau cu flori» în lăzi. Păhărele «caranfile», «buteluri» sânt de «criştal» gros. În sticluţe se vede untdelemn, care vine din Provenţa sau din Luca. Câte o zaharniţă uriaşă, un «aufsaţ», «naimod», şi el, cu o «dumbravă şi cu jigănii», cum obişnuiesc de le fac, şi de argint, se ridică în mijlocul mesei. Sfeşnice de argint răspândesc lumina lumânărilor albe, care nu sunt de său. Să bea vin «muşcatu», de Frontignan, vin de «Şpan», de Spania, în care se înting pişcoturi dă cele lungi. «Rozolul de Breslau», cel de Franţa, aperitivul epocei, fac gust de mâncare. Se cronţăne după masă «confeturi» şi «condite». Din ciubuce se fumează tabac de Pesta şi alte feluri străine. Se cere într’una ananas“. În casele boierilor îşi fac loc bucătăresele străine, săsoaice, dar şi cusătoresele. „Câte o boieroaică doria chiar să aibă cusătoare în casă: «o practicoasă muere care să aibă ştiinţă a face doaleta şi a îngriji pentru haine, spălături şi de rochii, dar femeie aşezată, şi să aibă şi curăţenie». Ba chiar «spălătoarele» din Ardeal sânt dorite“.
Li se alătură şi guvernantele, care fugeau de sărăcia de acasă, „aducând moravuri discutabile şi învăţătură destul de puţină“. Din 1796, copiii fac cunoştinţă cu biberonul, „ploschiţa de sticlă din care trage copiii“.
Cititul începe să-i preocupe pe boierii olteni, căci se cer ziare franceze, italiene şi germane. Barbu Ştirbei doreşte chiar romane şi povestiri despre isprăvile, vrednice de Alexandru Machedon, ale lui „Napoleon I-iu“.
În vâltoarea schimbărilor
Sănătatea se căuta acum cu medici aduşi de peste hotare sau din Bucureşti. „Se comandau ape minerale, apă acră, apă Spa pentru Ştirbei. …un Brăiloiu, un Greceanu, se aşezau pentru stagiunea băilor la Mehadia, mult cercetată pe atunci. Lui Hagi Stan Jianu i se recomandase Borsecul ardelean“, se notează în Arhivele Olteniei.
O atenţie deosebită încep să acorde doamnele şi îngrijirii corporale. „Pătrundeau apele de obraz vieneze, din Beciu, care stricau peliţa curată şi nu dregeau pe cealaltă. Se căutau mult săpunurile pentru spălat cocoanele pe obraz“. Nici pieptănăturile nu mai erau ca înainte. Acum erau neacoperite de marame. Şi accesoriile erau altele. „Se purtau orbote albe faine, basmale de piept. Mănuşi de piele, albe, albastre, înfăşurau trândavele mâini albe. Pantofi, şuhuri înlocuiau condurii de Ţarigrad. Şi cutare era mai bucuroasă să poarte ştrimfi decât ciorapi“. De asemenea, era mare lucru să ştii să fluturi elegant un „evantaiu“, numit la acea vreme „apărătoare“. La fel de important era ca în braţele unei cocoane să se cuibărească un căţel pitic, care se „numia cu un nume frumos franzuţesc: Milord sau, pe româneşte, Miliort… Se căuta să fie flocos, cu părul slobozit şi mare, şi, la cerere, se spunea apriat că să nu mai fie în toată Europa mai mic decât acela. Slujbaşul care voia să înnainteze răpede nu uita să trateze cu astfel de cadouri pe câte o domnişoară din protipendadă, câte un mamuzel cu plăcere de câini mici de tot, cu părul mare, de care au damele cele mari pe lângă dânsele“. De asemenea, în cuşti prinse de pereţi cântau „canari buni, învăţaţi bine, cântece frumoase“.
Se pregăteau vremuri noi, iar boierii olteni făceau tot ce le stătea în puteri să se alinieze noilor tendinţe.
O lume colorată se contura, cu moravuri şi obiceiuri ce dădeau un aer special acelor vremuri.
