Au crescut împreună pe aceeaşi stradă, amândoi provenind din familii de sârbi macedoneni. „Mai târziu, tata a plecat în Bucureşti, la facultate, apoi cu o bursă, la Moscova. Mereu s-a întors însă, pentru că ea era dragostea lui. Au trăit o iubire frumoasă, curată, cum rar mai găseşti azi. Anii au trecut şi, într-o zi, s-a întâmplat ceva urât…“.
Pe canapeaua din căminul cald, în sufrageria plină cu cărţi şi fotografii, fata Florinei şi a lui Paul întinde cutiile şi albumele cu amintiri. Câteva caiete cu coperte vechi, cartonate, ale tatălui ascund literele caligrafice, uşor aplecate spre dreapta, cu bucle aşezate în cap de propoziţii. „A fost un om erudit, un pic boem. În vremea cât a stat plecat, i-a trimis mamei sute, mii de scrisori“, povesteşte. Nu vrea să i se menţioneze numele. „Nu e important pentru nimeni“, zâmbeşte. În capătul holului, într-unul dintre dormitoare, întinsă în pat, Florina stă de vorbă cu o vecină. Cu câţiva ani în urmă, la un an după nunta fetei, a suferit un accident vascular.
Dreptul băieţilor de a merge la facultate
Erau din Balş amândoi, din familii cu rădăcini macedonene. Se ştiau dintotdeauna şi relaţia lor a crescut odată cu ei. „S-au iubit foarte mult, s-au iubit enorm“, povesteşte fata, care are şi ea acum familie. O fetiţă cu ochi albaştri şi fustiţă în carouri o cheamă aproape din minut în minut să-i explice cuvintele unui joc în engleză pe calculator. „Când au terminat generala, au venit amândoi în Craiova, la liceu. Mama, la «Elena Cuza», tata, la «Fraţii Buzeşti». Lui îi plăcea mult matematica şi citea o grămadă de cărţi, de orice fel. Mama era atrasă de limbi străine, de partea umanistă“. După patru ani, alegerile pe care trebuia să le facă i-au despărţit pentru o vreme. Paul a plecat la Bucureşti. S-a înscris la Politehnică şi la Matematică. Florina a rămas în Craiova şi s-a angajat la bancă. „La ea în familie, cei doi fraţi au avut întâietate. Ei trebuia să aibă studii superioare, nu fetele. Pe vremea aceea, exista ideea că, dacă pleci la facultate, te depravezi“.
„Aşa am apărut eu în viaţa lor“
„Suntem două jumătăţi ale aceluiaşi întreg“. De multe ori, în cei aproape 47 de ani de căsnicie, Paul îi spunea sau îi scria Florinei astfel. De-aceea s-a-ntors la ea după fiecare plecare. Iar ea l-a aşteptat mereu, refuzând orice tânăr care-i făcea curte. „Cuvintele astea le-am scris pe cruce, la capul mormântului“, rosteşte fata celor doi. S-au căsătorit în 1962, pe 28 octombrie. Mâine ar fi împlinit 47 de ani de căsnicie. După ce Paul a terminat studiile, a fot repartizat la Iaşi, însă a făcut schimb cu un coleg moldovean, căruia îi revenise Craiova. „Pentru tata nu existau probleme, ci numai soluţii. Nu l-am auzit niciodată vorbind despre greutăţile de la serviciu. Le lăsa la uşă când venea acasă. Nu i-am auzit niciodată vorbind despre bani. N-au avut o viaţă de huzur şi n-au fost lipsiţi de griji, dar faptul că s-au iubit atât de mult… Nu schimbau tandreţuri, probabil fuseseră altfel în tinereţe, însă le trecuse vremea“. Anii s-au scurs pe nesimţite. Florina se născuse cu o insuficienţă moştenită pe linie paternă. Nu putea fi mamă decât cu riscul pierderii propriei vieţi. A fost drama lor. S-au gândit, au discutat şi au hotărât că, decât să crească doar unul dintre ei un copil, mai bine înfiază unul şi-l cresc împreună. Au început goana prin orfelinatele din ţară. „Dar n-a fost să fie. Până la urmă, tot acasă au ajuns. Şi aşa am apărut eu în viaţa lor“.
Ultimii ani
Copilul de-atunci stă acum înconjurat de cărţi cu dedicaţii, de fotografii şi scrisori vechi; e o femeie în toată regula. De când a intrat în familia lor, a primit toată atenţia părinţilor: „M-au iubit mult. Cred că, dacă aş fi fost copilul lor, n-ar fi putut să-mi ofere mai mult. Iar eu m-am raportat mereu la ei. Tata era imaginea raţiunii, nu intra niciodată în panică. Mama a fost prietena mea, apropiată, blândă. Mi-aş dori ca toţi copiii să aibă o copilărie ca a mea şi părinţi ca ai mei. N-au fost oameni cu averi, dar au avut coloană vertebrală“, rosteşte fata Florinei şi a lui Paul. Au trecut ani frumoşi astfel până s-a întâmplat ceva urât. Paul a fost diagnosticat cu Alzheimer.
„Pe mine m-a uitat ultima“
Cu nouă ani în urmă, lumea Florinei a început să se surpe, odată cu penele de memorie ale lui Paul. Au fost la medici, au făcut analize. Într-un târziu, i s-a stabilit şi diagnosticul: avea boala uitării. Rând pe rând, a început să nu-şi mai amintească nume, locuri, obiceiuri, deprinderi. „Bolnavii de Alzheimer uită limbile străine în aceeaşi ordine în care le-au învăţat. Tata ajunsese să vorbească în franceză cu noi, iar mai apoi, în rusă. Atunci, doar mama se mai înţelegea cu el. A fost groaznic pentru ea ca, după 43-44 de ani de stat împreună, el să n-o mai recunoască! Pe mine m-a uitat ultima…“. Necazurile au curs de-atunci unul după altul. Omul a cărui viaţă fusese atât de activă devenea, de la o zi la alta, un copil care învăţa să facă primii paşi. În sistemul medical nu era nici o speranţă. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, într-o zi Florina a făcut un accident vascular. „Poate pentru dragostea lor, Dumnezeu a vrut să-i despartă pe măsură. Tata a murit într-o noapte, în somn. Cu o seară înainte, o mângâiase pe mama pe obraz şi-i spusese: «Cât eşti de frumoasă!»…“.
