„Vinul fără moarte“, pe care-l scoţi doar cu „zamă de foarfecă“, plecat din Oltenia şi făcut celebru de nea Mărin, stă pe masa OSIM-ului, aşteptându-şi sentinţa. Primarul din Băileşti îl vrea marcă înregistrată pentru că zaibărul e hibrid printre soiuri, dar element de identitate pentru oamenii din acelaşi loc cu Amza.
Zaibărul ăsta nu se-ngroapă, nu se dezgroapă, e rezistent la boli. Nici nu se arăceşte. „Cică înainte vreme, acu’ peste o sută de ani, nici nu se lega, da’ să nu spuneţi asta, că zice lumea că eram leneşi. Numele-i vine din germană, «seibel», unde «ei» se citeşte «ai», da’ olteanu’ adevărat nu zice saibăl, ci cu «z», că e mai tare: zaibăr! Şi ăsta dă un vin
de-ţi trosnesc urechile când bei din el. Ţi se fac negri şi dinţii, şi limba. Dacă te pătezi, nu-l mai scoţi decât cu «zamă de foarfecă». Aşa se zice. Sau bagi toată cămaşa în vin. Exact ca în glumele lui Amzulică“, povesteşte, pe prispa casei unde a copilărit Amza Pellea, devenită, de vreo lună, muzeu ce-i poartă numele, Liviu Dumitraşcu, finul de cununie al actorului din Băileşti.
„Da’ cum vorbeam io cu Sucă, unu’ care se suisă la Piatra-Olt îmi băgă cotu-n damijană. Mă, frate-miu, ş-avea un palton frumos, o culoare aşa deschisă… Să prinsă zaibăru’ de ia, minune mare! Îi făcu mâneca neagră, ce mai! Începu un scandal!… Ce mă fac io, zâcea ăla cu paltonu’ ăl nou… ce vin ie ăsta?… Iasă la curăţat?… Zaibăr, zâc io, şi iasă de ieşit, da’ numa’ cu foarfeca! Ce vorbă-i asta? zâce iel. Românească, zâc io. Pă’ atunci, ce fac? Îi faci altă mânecă, zâc io. O să-mi plăteşti paltonul, zâce iel. Pă’ di ce, zâc io, ce tu-mi plătişi vinu’? Pă’ ce, io sunt de vină? Da’ ce, io, io detei cu damijana-n dumneata sau dumneata deteşi cu cotu-n damijană? Pă’ dacă ie-nghesuială!, zâce iel. Şi ce, înghesuiala o făcui io? Pă’ di ce nu staţ acasă?, zâce omu’. Nici în ajunu’ Anului Nou nu vă potoliţ! Pă’ matale di ce nu stai acasă? Lasă, nu mi-o mai întoarce, zi mai bine ce fac cu paltonu’, că nu mai am stofă să-i schimb mâneca! Zic: Îmi daţi mie adresa şi vă aduc io o damijană cu vin. Ce să fac cu iel, zâce omu, ca io nu beau vin negru. N-are nimic, zâc io, vă aduc io o damijană, o vărsăm într-o căldare şi băgăm paltonu să-l scoatem la o culoare, că alt leac nu ezistă! Zaibăru’ n-are moarte, auz?…“, decreta, într-una dintre scenele sale, Amza.
La poveşti cu finul lui nea Mărin
Se încălzise uşor când am ajuns noi în localitatea – devenită peste noapte, municipiu – în care s-a născut Amza Pellea. Amzulică. Nea Mărin, cum îi spun, din vremea când îl jucase pe miliardar, oamenii din Băileşti. Acum nu mai trăiesc nici Veta, nici adevăratul nea Mărin, nici Sucă şi nici Licu. Le-au rămas doar numele şi isprăvile povestite cum nu le-a mai spus nimeni vreodată.
„Da’ de unde sunteţi?“, ne întreabă voios fostul profesor de matematică, „meteorolog-şef acum, dau vremea bună de muncă, am chef şi de numărat banii“, cum spune singur finul lui Amza. Are el socotelile lui, nu-ntreabă aşa, să se afle-n treabă. „A, păi înseamnă că sunteţi olteni adevăraţi, nu din ăi pârâţi, cum le zice ălora de dincolo de ape“, ne linişteşte mustăcind. Un bărbat la vreo 70 de ani, cu părul cărunt, cu faţa rumenă, bine clădit şi cu limba dezlegată, pe care nu-l rogi de două ori să vorbească. După ce se porneşte, poveştile curg una câte una, necontenit, ca dintr-o sticlă fără capete…
„Oricât voi trăi şi oriunde va fi să mor, rămân băileştean până în străfundul sufletului“
Obosită, ca o amintire din trecut, aşa apare localitatea înaintată la rang de municipiu, unde primarul spune că abia 15% din populaţie are canalizare. Dar străzile, unele asfaltate, altele pietruite cu bucăţi din râu, dispuse perpendicular pe drumul principal, sunt curate şi liniştite. „Următoarea e aleea lui Amza. Nu vă mai întoarceţi, mergeţi înainte, faceţi dreapta şi apoi stânga“, ne-ndrumă cineva.
O casă proaspăt renovată, cu un castan uriaş la poartă, adăposteşte acum muzeul, deschis cu o lună în urmă, ce poartă numele actorului. Aici a copilărit şi a crescut, până a plecat în Bucureşti. „Am dat tonul renovării şi m-am gândit că băileştenii mă vor ajuta. Nici nu ştiţi cât m-au emoţionat oamenii! Mochete, burlane, lemne, fiecare a adus ce-a putut. Atunci când statul a confiscat cele trei camere, pe motiv că nu se plătiseră dările, vecinii săi au luat câte ceva din casă. După ce am reuşit să terminăm de renovat, au venit şi le-au adus înapoi: câte-un butoi, o ie, un tablou, un ceas“, povesteşte Costel Pistriţu, primarul Băileştiului.
E rece acum în casa lui Amza. Privirile lui Mihai Viteazul, ale haiducului, ale miliardarului sau ale lui Nea Mărin nu reuşesc, din tablourile ce acoperă pereţii, să încălzească locul. Într-un colţ, imagini din viaţa de dincolo de scenă: de la pescuit, de la vânătoare. „Era moartea lui să meargă la Cilieni, la pescuit, când venea în Băileşti“, sparge tăcerea Lazăr Chirea, cel care, în ’66, a cumpărat restul de camere şi terenul din curte de la Amza cel bătrân, tatăl actorului. De altfel, agăţate pe peretele opus, stau o undiţă şi două puşti subţiri, de vânătoare, care i-au aparţinut.
Şi Veta, şi Mărin, şi Burineac…
„Să vă spun cum vine, ca să înţelegeţi bine“, se aşază Liviu Dumitraşcu pe scaun, în faţa casei-muzeu. Zeci de grauri se agită în castanul din curte, trecând din când în când pe deasupra capetelor şi lăsându-şi… norocul pe unde nimeresc. Încercăm să-i ignorăm. „Amza cel bătrân a avut patru fete şi un băiat, făcut la mijloc, pe care l-a botezat ca pe el, da’ băileştenii i-au zis Amzulică, ca să-i deosebească. El avea şi un frate, unu’ din ei, că erau mai mulţi, de-i zicea Mărin. Pe soţia lui o chema Veta. De la Elisabeta. Înţelegeţi?“, râde şugubăţ, mândru de cum îşi prezintă raţionamentul. „Toate numele sunt reale. Bine, el le-a făcut mai pontoase, mai şmechere, că avea un dar aparte. Dar oamenii sunt rudele lui, vecinii lui, băileşteni de-ai noştri. Amzulică le-a luat numele spre pomenire şi le-a pus «poricle». Bine, porecle, da’ să vorbim ca olteanul de aci. Sucă vine şi el de la Tănăsucă. Erau vreo doi pe care-i chema aşa, dar cu unul, care era cioban, el copilărise. Să vă spun mai departe. Soţia mea, numele de fată vreau să zic, îşi zicea Maria Pelea. Zisă Lila. Nevastă-mea era nepoata lui Mărin şi a lu’ Veta. Tata socru era văr primar cu Amzulică şi erau foarte buni prieteni, că au copilărit amândoi“. Se opreşte o clipă şi sare apoi la alt amănunt legat de neam.
„Când s-a căsătorit Mărin cu Veta, s-a născut şi copilul, Ionel. Da’ nu la nouă luni, nu la şapte, cum era normal, ci la vreo cinci, şase luni. Şi lumea vorbea că a fost conceput în buruieni. Burineac, în sârbeşte, asta înseamnă. Şi de-asta i s-a şi dus numele de Burineac. Şi ăsta e real, vedeţi? Aşa. Prin ’39, Marin Pelea a plecat în armată, apoi l-au dus la război. Avea deja cinci copii. Da’ când a venit în permisie odată, Veta a rămas grea. Atunci a fost conceput Marinel. Că aşa i-au spus, ca după taică-su, care a fost dat dispărut pe urmă şi niciodată n-a mai aflat nimeni ce se întâmplase cu el…“. Bătrânului dascăl de matematici îi dau lacrimile. Faţa i s-a aprins, dar continuă să povestească. „Veta a rămas singură să-i crească pe copii, după război. Şi atunci, cine a avut grijă de ea? Amza Pelea ăl bătrân, tatăl lui Amzulică…“.
Zaibărul de Băileşti, pe masă la Bucureşti
Pentru câteva clipe, olteanul făcu linişte. În curtea mare, parcă se simte prezenţa lui Amza cel bătrân, om citit la vremea lui, cu Liceul Economic, unul dintre fondatorii bibliotecii din localitate, căruia comuniştii i-au confiscat o parte din casă şi cele zece hectare de teren, pentru că era… chiabur. „Amzulică a plecat de acasă, să meargă la şcoli“, reia firul povestirii Liviu Dumitraşcu. „Ca să nu-l dea afară, se dăduse certat cu tată-său o vreme. Pe urmă a plecat la Bucureşti, a făcut acolo Teatrul. Eee, de fiecare dată când avea spectacole la Băileşti sau când se făcea vreo premieră, venea acasă aici şi făcea masă, cu invitaţii lui. Apoi, după ce tată-său a plecat la Bucureşti să muncească, pentru că aici îi luaseră tot, Amzulică se ducea la Burineac, la socru-meu, şi se strângeau acolo toţi actorii buni din ţară, la un pahar de zaibăr şi o mâncare oltenească“, râde vesel profesorul de matematică ieşit la pensie. „Cu vin de-al nostru mă duceam şi eu la Bucureşti, cu plocon, după ce ne-a cununat, că aşa era datina pe atunci“. Ar povesti ore-n şir, dac-ar avea timp…
După cum e vremea, iese şi vinul
La Băileşti, după ce se lasă toamna, începe şi culesul viilor. Zaibărul, cu boabe mici, negre, parfumate, adunat ciorchine cu ciorchine şi pus la mustit, în butoaiele din lemn. „Până acum, stăteam şi până-n noiembrie cu strugurii, da’ anu’ ăsta nu ne-au mai lăsat graurii în pace. Dacă îi mai ţineam, nu mai culegeam nimic“, spune Lazăr Chirea. În aceeaşi curte cu casa sa se află acum şi muzeul destinat actorului. Are 25 de ari numai cu zaibăr. Au ieşit 1.500 de litri de vin, numai bun pentru consum. Dacă-l munceşti şi ai noroc de vreme, licoarea e delicioasă. Din primăvară, când începe să dea lăstarul, nu mai pridideşte omul cu munca. „Păi de aia-i zice vie, că stai în ea“, râde bărbatul. „Mai întâi o tăiem, o săpăm, apoi o legăm. Din 20 în 20 de zile trebuie stropită cu o soluţie care o apără de păianjeni, de boli şi de înfăinare. Înainte foloseam piatra vânătă, dar acum iau altceva, că e mai uşor de preparat. Îmi pun pompa pe bicicletă şi-mi fac treaba mai repede. Am şi o motosapă şi, cum creşte iarbă, cum intru cu ea s-o smulg. Nu prea contează vârsta. Chiar dacă e buturugă bătrână, tot poate face vinul bun. Am la soacră-mea vie de o sută şi ceva de ani şi tot la fel produce. Ei, şi după ce culegem strugurii şi-i aducem acasă cu căruţa, seara îi şi storcoşim deasupra putinii. Că dacă-i ţii aşa, curge mustul din boabe. Pe urmă îi ţii la fermentat, după cum e timpul afară, o săptămână, două. Unii îl trag must, dar mie nu-mi place, aşa că atunci cade drojdie multă la fund şi după un timp miroase a drojdie, nu a vin“, adaugă Lazăr Chirea. Are şi strugurele metehnele şi dichisurile lui, nu se face după ureche. „Apoi îl las la fermentat până se saltă comina sus pe vin. Samatoc se cheamă acu’. Îl trag cu găleţile din putină şi-l pun în damigeni, în butoaie sau ce vase mai am. Pe urmă… îl iei la beut“, râde îndreptându-se spre beci. „Haideţi să vedeţi cum arată“, zice apucând înainte să ne arate drumul.
Îl aştepta cu o damigeană, pentru când o veni
Rodul diferă în funcţie de anotimp. „Dacă vine cu mană, cu ploi acide şi te prinde cu via nemurată, se strică şi strugurii, se zbârceşte bobul, nu mai are zaharina care trebuie. Şi nu e bine nici dacă începi să-l tratezi. Altfel, e numa’ bun. Pentru nea Mărin, păstram tot timpul câte o damigeană. Mereu spunea: «Viu când s-or coace lubeniţele». Eu l-am cunoscut târziu, în ’66, când m-am mutat aci. Da’ era om de viaţă, nu era măreţ, cum sunt unii, discutai orice cu el, cobora la orice nivel…“, povesteşte, aplecându-se spre slăvină. În cana de sticlă, curge liniştit licoarea neagră cu reflexe mov, zaibărul lui nea Mărin, plecat din Băileştii de Oltenia şi purtat pe la toate mesele din ţară, fie şi numai prin glumele sale…
