Comediile de salon, cu un decor minimal, erau spectacole de senzaţie din cadrul turneelor teatrale de altădată. Aduceau în prim-plan actori şi obiceiuri care făceau deliciul unei epoci.
Turneele de odinioară erau puse sub semnul hazardului. Erau dorite şi îndrăgite de acei actori „disponibili“, dornici de a-şi mai îmbunătăţi în vreun fel viaţa, care aveau grijă să aleagă spectacole uşoare şi, pe post de decoruri, un fundal pictat şi cu un mobilier ad-hoc. Erau comedii gustate de public. Se ţineau deseori vara, pe un itinerar bine stabilit.
„Vara era preferat itinerarul clasic al Văii Oltului, dar cunoscutul impresar Falonică susţinea, inevitabil, prioritatea Caracalului. Era un evreu plăcut, de o lăudabilă stăruinţă în ceea ce-şi propunea să facă şi, când susţinea «proiectul Caracal», motiva cu existenţa unui «Teatru Naţional» aici, ca şi cu tradiţia întemeiată de mai mulţi fii ai urbei, cel mai des citat fiind, în pledoariile sale, dramaturgul Haralamb Lecca, primul secretar literar al Teatrului Naţional din Bucureşti. De la Caracal la Piatra-Olt, prima haltă tradiţională era Drăgăşaniul, unde distinsa văduvă a dramaturgului Gib Mihăescu asigura o primire excepţională şi umplea vagonul turneului cu butelii de vin întremător. Preferat era, de cele mai multe ori, şi Târgu Jiul – Gorjul în genere, unde impresarul Bebe Nicolaescu asigura condiţii de ospitalitate şi joc extraordinare“, descriu, în „Craiova, mon amour“, Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu.
Obiceiuri de turnee
Şi uite-aşa, mânat de dorinţa de a face cunoscut talentul său, actorul de ieri pleca în turneu. Avea însă grijă să-şi ia de acasă merinde suficiente, care să-şi asigure hrana de peste zi, căci „gajul“ trebuia păstrat şi făcute economii pentru lemnele de iarnă, taxele pentru învăţătura copiilor, cerinţe minime pentru a salva reputaţia profesiei.
Aşa se face că toţi cei trecuţi de prima tinereţe, când epuizau mâncarea de acasă şi nu se nimerea să fie invitaţi pe la un local sau pe la casele celor cunoscuţi, apelau la „şirul de covrigi tradiţionali sau la muştarul «pe gratis» din birturi“. Pe de altă parte, „actorii de primă mărime găseau soluţii care, vrând-nevrând, le deteriorau prestigiul. Unul dintre cei mai prestigioşi actori craioveni, Theodor Păunescu, care a realizat interpretări exponenţiale în teatrul românesc (Vlaicu Vodă), era nevoit să poarte în vagon un borcan imens de varză călită pentru a asigura hrana sa şi a surorii sale (bolnavă grav, această doamnă îl însoţea în toate turneele, cu aprobarea înţelegătoare a conducerii teatrului, trăind supliciul unei vieţi de azi pe mâine). Borcanul era ţinut la rece, la capătul vagonului, unde uşile erau tapate cu ţurţuri de gheaţă“, se descrie în „Craiova, mon amour“.
„Aţi zâmbit, daţi primul rând“
Poveştile desprinse din trecut continuă, aducând în prim-plan alt personaj, Tudor Vişan, care obişnuia să frecventeze localurile Craiovei şi ale itinerarelor de turneu. „Pătrundea la Minerva sau în restaurantele Craiovei, Drăgăşanilor, Piteştiului, Slatinei, zâmbind afabil. Când cineva îi răspundea la surâs, din preţuire sau întâmplător, i se adresa direct: Nu vă supăraţi, aţi surâs, deci trebuie să daţi primul rând. Restul mă interesează… Uneori nu-i mergea stratagema respectivă şi-n faţa oglinzii din cabină bombănea pe această temă. Neuitatul actor Ilie (Lică) Cernea îl tachina: Ce, Tudorele, n-ai găsit «intrarea»? Într-o seară nefastă a întâlnit trei buni prieteni (Bubi Bozdogescu, Nae Constantinescu, Constantin Gheorghiu), care i-au refuzat «antreul», motivând că n-au bani. De fapt, nici nu aveau, dar, voind să-i dea o lecţie prietenească, s-au aşezat la o masă, la restaurantul «7 noiembrie» (fost «Şapte păcate»), şi au comandat două sticle de Biborţeni. Tudorel a intrat valvârtej şi, ofuscat, şi-a certat colegii («Ce, băi, ziceaţi că n-aveţi bani?!»), automat a pus un pahar în gură, a sesizat farsa şi a plecat precum venise“, completează Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu şirul poveştilor cu actorii din lumea teatrului de altădată.
