Au constituit subiect pentru scritorii de pretutindeni, au fost dueluri de jertfă, în spiritul onoarei, şi dueluri ce-i mânau pe tineri în luptă în numele dragostei. Astăzi vorbesc despre aceste fapte paginile de istorie.
Duelurile de altădată îşi spun povestea. Unele dintre cele mai importante dueluri de onoare se leagă de regiunea Olteniei. Primul dintre ele i-a avut ca protagonişti pe căpitanul Regimentului I Dolj, Ion Cătuneanu, şi pe fiul primului-ministru de la acea vreme, Alexandru Sturza. Acesta din urmă avea să jignească întregul regiment, afirmând că banii acordaţi de stat pentru echipamentul trupei fuseseră folosiţi de ofiţeri. În numele camarazilor săi, căpitanul Ion Cătuneanu va trimite o scrisoare lui Alexandru Sturza, provocându-l la duel. Din acel moment însă, toate lucrurile aveau să fie împotriva căpitanului care avusese un asemenea curaj. Dumitru Sturza, primul-ministru, va cere judecarea lui Ion Cătuneanu pentru insultă la adresa autorităţilor. A fost băgat în arest. Toate acestea nu au reuşit să-l oprească pe căpitan, care a continuat să spună că doreşte susţinerea duelului. Cazul avea să ajungă şi la urechile presei, care publica materiale în care se vorbea despre inegalitatea între oameni. În acest context, duelul nu mai putea fi refuzat. S-au ales armele: săbiile. „Problema a apărut în momentul în care Cătuneanu a trebuit să-şi aleagă martorii, una dintre condiţiile duelului. Toată lumea s-a dezis de el. Cu greu a reuşit să convingă două rude să-i fie aproape. Duelul era programat pentru 5 dimineaţa, la hipodrom, locul de desfăşurare a majorităţii duelurilor din acea vreme. Alexandru Sturza era cunoscut pentru invincibililatea lui, făcuse o şcoală specială în Germania. Nici Ion Cătuneanu nu era un nepriceput, numai că de el avuseseră grijă oamenii primului-ministru. Nu-l lăsaseră să doarmă toată noaptea. Nici sabia nu-i fusese ascuţită prea bine, tot astfel cum nici cămaşa nu i-a fost de mătase, ca a rivalului său, căci exista obiceiul ca participanţii la duel să poarte acelaşi tip de îmbrăcăminte“, a precizat doctor în istorie Toma Rădulescu, de la Muzeul Olteniei. Dându-şi seama că nu are nici o şansă, căpitanul şi-a atacat direct adversarul şi i-a brăzdat obrazul, ca semn al trădării. Duelul s-a terminat, toată lumea ajutând la salvarea fiului primului-ministru. Onoarea armatei era apărată, chiar dacă ofiţerul avea să fie trecut în rezervă.
Cel mai vechi duel din istoria Olteniei
Şi totuşi, cu mult înaintea acestui duel, alt act de curaj se consuma. Astăzi stau mărturie menţiunile din Letopiseţul Ţării Româneşti, dar şi piatra de mormânt a lui Stroe Buzescu, asemănătoare cu cea a lui Radu de la Afumaţi, de la Curtea de Argeş. Se întâmpla după moartea lui Mihai Viteazu, atunci când lupta sa avea să fie continuată de cei trei fraţi Buzeşti, Radu Buzescu, mare clucer, Preda, mare ban, şi Stroe. Acesta din urmă este unul dintre personajele duelului jertfelnic, după modelul Sfântului Dumitru, care, ajutat de puterea dumnezeiască, l-a ucis pe Nestor, cel care îi omora pe oameni în arenă. În afară de puterea dumnezeiască, Stroe Buzescu a ales ca, după bătălia de la Ogretin din 13 (23) septembrie 1602, să trimită la Teiuşani o solie prin care provoca un duel între comandanţii de oşti, pentru a evita o mare vărsare de sânge. Se considera că învinge armata conducătorului care câştigă duelul. A fost delegat ginerele hanului Gapi Ghirai. „A fost o luptă fantastică, la care au asistat cele două oşti. Stroe Buzescu avea să-l învingă pe tătar. Duelul celor doi este descris lapidar într-o inscripţie de pe mormântul lui Stroe Buzescu, de către Sima stolniceasa, soţia sa: «Jupân Stroe atâta nevoie pe creştin văzând, stătu împotriva tătarilor de să lovi cu cumnatul hanului şi junghie pre tătar. Şi dintr-a cel război să răni la obraz şi peste trei săptămâni se-ntâmplă moarte, văleatu 710 (1602) şi nu fu pre voia câinilor de tătari. Dumnezeu să-l ierte. Scrisăi eu, jupâneasa Sima a stolnicului lu Stroe. Dacă voi muri, să mă îngrupaţi lângă dumnia lui aicea»“, a precizat Toma Rădulescu. Inscripţia stă şi astăzi mărturie peste ani în Mănăstirea Stăneşti, din judeţul Vâlcea.
Reglementările judiciare privind duelul
Sunt fapte care vorbesc despre ele, sunt lucrări care vin să readucă în prezent ceva din aerul acelor vremuri. Încântă atât faptele propriu-zise, cât şi regulile după care ele se desfăşurau. Erau reglementări foarte stufoase, stabilite fie prin cutume (lex non scripta), fie prin „coduri de onoare“ (Les lois du duel), de regulă traduse în româneşte din franceză. Aceste reglementări se referă la toate momentele duelului: provocarea, organizarea, producerea etc. Nimic nu era la voia întâmplării. Erau stabilite modalităţile de numire a martorilor (câte doi pentru fiecare adversar) şi obligativitatea prezenţei unui medic. Martorii stabileau locul, momentul, armele, distanţa, numărul de focuri, cine trage primul. Cel insultat avea, în general, dreptul să aleagă arma înfruntării şi chiar să tragă primul foc (în cazul în care era vorba de un duel cu pistoale). Dacă el trăgea în plan vertical, adversarul avea obligaţia morală să facă la fel. În 1861, de pildă, la duelul dintre Carol Davila şi locotenentul Apostolescu, primul a tras în aer, iar celălalt a tras în adversar, fără să-l nimerească. Apoi, ofiţerul a căzut în genunchi la picioarele lui Davila şi i-a cerut scuze pentru gestul său necugetat (ulterior a înnebunit, a fost internat în ospiciu, unde a şi murit). În schimb, în cazul duelului cu spade, martorii stabileau până când va dura înfruntarea. În acest caz, existau două opţiuni: juscu’au premier sang, adică până la prima zgârietură, sau până unul dintre combatanţi nu mai poate continua lupta, adică până la rănirea gravă sau moartea unuia dintre duelişti.
De asemenea, era vorba şi de reglementările juridice privind practicarea duelului. În general, explicit sau nu, în spaţiul românesc duelul a fost interzis. „Cantemir spunea că, dacă doi oşteni moldoveni «trec de la sfadă la sabie, ei trebuie să ispăşească pedepsele cele mai straşnice». În 1822-1823, duelurile dintre Puşkin şi unii boieri români, refugiaţi la Chişinău din calea zaverei, se produceau în secret, fiind interzise de autorităţile ţariste. În piesa «Duelurile», adaptată în 1845 de Costache Negruzzi după un vodevil francez, dueliştii se luptă în taină, de frica «patraulei», şi protagonistul e nevoit să fugă peste graniţă ca să nu «intre în criminal». În piesa «Chiriţa în provinţie» (1852), ispravnicul Bărzoi îl ameninţa pe un presupus duelgiu că-l «trânteşte la gros», adică îl bagă în temniţă cu picioarele-n butuci“, relatează Andrei Oişteanu, etnolog şi antropolog, într-un interviu.
Pe 1 mai 1865 intră în vigoare noul Cod Penal, care, printre altele, prevede „delictul de duel“. Într-un mod mai drastic decât până atunci, dueliştii români au intrat în conflict cu legea şi cu autorităţile. Vremea duelurilor se apropia de sfârşit.
