In noaptea de Inviere, capitala României a fost la Rast. O atmosfera ireala ne-a intâmpinat la apusul soarelui, când am intrat in tabara de refugiati asezata pe un câmp mocirlos, la nici doi kilometri departare de tumultul apelor. Aveai puternicul sentiment ca oamenii care populeaza acest colt de tara si-au pierdut apartenenta la umanitate si ca s-au transformat in fapturi nepamântene pe care o vointa straina de lumea noastra le-a aruncat in chinurile nesfârsite ale unui iad absurd. Barbati, femei, tineri, batrâni zaceau prin corturi ori rataceau fara sa-si afle rostul pe câmpul din imprejurimi, oftând la amintirea vietii de odinioara, acum spulberata de potop si incercând sa inteleaga ce se intâmpla cu ei. Instinctele, obisnuintele de oameni ai tarinei inca traiau in acesti nefericiti. Câte o batrâna ajutata de nepoteii sai isi adapa vitele vorbindu-le cu blândete trista, iar un barbat isi inhama caii la caruta, desi drumul spre satul sau nu mai exista. Caii il priveau parca mirati si la fel de mirat ramase si omul; se multumi sa-i tesale si sa-i lase liberi pe câmpul de namol. Doar copiii refuzau, prin puritatea lor, sa accepte dezastrul si zburdau murdari si veseli printre cai, vite si gramezi de gunoi, primind cu strigate de bucurie pe cei veniti sa le aduca ajutoare ori jucându-si cu inocenta rolul vietii lor, de sinistrati, in fata camerelor de luat vederi ale televiziunilor.
Acest iad este pazit de jandarmi, oameni care doar prin uniforma se mai deosebesc de pribegi, caci tristetea si irealul situatiei au patruns si in fiinta lor, facându-i sa fie de o solidaritate ciudata cu cei pe care ii pazesc, ca si cum tabara de refugiati ar fi devenit a doua lor casa. Parea ca batrânii din Rast sunt pentru jandarmi nu doar niste sinistrati, ci bunicii ori parintii lor de la tara, din satul unde merg primavara sa-si sape ogorul ori toamna sa-si strânga rodul muncii de peste an.
In centrul acestui iad al suferintei s-a ridicat un altar din pânza de cort, umbra schilodita a bisericii din Rast. Preotii au chipurile celor care vad implinindu-se profetiile apocaliptice al Scripturii. Belsugul si pacea parohiei lor au fost risipite de bataia aripilor ingerului pedepsitor al apelor si acum nu le-a mai ramas nimic altceva decât rugaciunea smerita pentru iertarea pacatelor. Lumina soarelui se stinge pentru a se reaprinde in lumina firava a lumânarilor, iar oamenii din Rast purced a se aduna in fata altarului, in fata lui Dumnezeu…
Un zvon a strafulgerat multimea si batrânele satului incep sa murmure: „A venit Mitropolitul, ne va da Lumina!“ Soborul preotilor si Mitropolitul au vesmintele scaldate in lumina nemiloasa a reflectoarelor, iar camerele de filmat ale televiziunilor, martorii reci ai nenorocirilor de pretutindeni, sorb cu nesat desfasurarea slujbei, dar mai ales lacrimile de pe chipul batrânei care si-a pierdut casa, hohotele de plâns ale mamei ce-si strânge in brate copilul salvat din calea apelor ori indârjirea rusinata cu care barbatii satului cauta sa-si stapâneasca emotia.
„Veniti sa luati Lumina!“ a fost strigatul care a scos din incremenire sufletele celor din Rast, iar faclia purtata de Mitropolit a reaprins flacara lumânarilor si a sperantelor acestei multimi de oameni chinuiti. Sute de lumânari pâlpâind in noaptea de Inviere sunt tot atâtea sperante renascute. Chemat cu o credinta mai fierbinte ca niciodata, Hristos a inviat la Rast, daruind lumina si nadejde celor rastigniti de potopul apelor.
Barbati, femei, copii au ramas cu lumânarile si sperantele aprinse in frigul câmpului, ascultând slujba de Inviere purtata de glasurile preotilor si treptat parca locul lacrimilor era luat de zâmbete firave. Purtatorii de faclii ca niste ingeri coborâti sa lumineze noaptea au insotit multimea pe câmpul de lânga altarul improvizat, acolo unde Mitropolitul a daruit paste, a ciocnit câte un ou rosu, a mâncat la o agapa impreuna cu oamenii si le-a vorbit despre Dumnezeu cât poti vorbi celor loviti din senin de o nenorocire greu de inteles. Din departare, imaginea meselor agapei luminate de torte si lumânari te ducea cu gândul deopotriva la o pomana si la o sarbatoare; pomana pentru satul omorât de ape si sarbatoarea reinvierii sperantelor.
Nu voi uita cum un batrân, ciocnind oul rosu cu Mitropolitul, iese invingator si ii spune privindu-l cu indârjire: „Suntem tari, parinte, suntem tari! Nu ne lasa pe noi Dumnezeu si trecem noi si de nenorocirea asta!“ Asa a inviat Hristos pentru oamenii din Rast, asa a fost Pastile celor rastigniti la Rast…
