„Cutia cu maimuțe“, cel mai nou volum semnat de jurnalistul, scenaristul de film și scriitorul Răsvan Popescu, apărut la Polirom, a fost lansat, duminică, în ultima zi a Târgului de Carte Gaudeamus 2013. Cartea cuprinde însemnări, comentarii şi reflecţii ordonate cronologic pe marginea evenimentelor din viaţa politică românească şi din viaţa personală a autorului până în august 2013, soţia şi fiul fiind, printre alţii, personaje în carte.
Gazeta de Sud i-a adresat scriitorului şi scenaristului Răsvan Popescu zece întrebări şi acesta a răspuns la şase, promiţând că în viitor îşi va face timp şi pentru restul chestionarului.
Ion Jianu: După „Purtătorul de cuvânt“ (carte-jurnal apărută în 2002, lansată şi la Craiova în toamna anului 2002, la Muzeul de Artă), aţi publicat recent alt jurnal, „Cutia cu maimuţe. O călătorie pe peliculă şi pe hârtie“, cuprinzând comentarii şi reflecţii din viaţa politică românească, un jurnal personal scris în timp real şi pe care l-aţi catalogat „cartea irosirii“. De ce aţi ales această cale ca să comunicaţi cu cititorii, de ce consideraţi această carte-jurnal „cartea irosirii“?
Răsvan Popescu: „Purtătorul de cuvânt“ acoperă tinereţea mea şi a democratizării României: să-i spunem aşa „regimul Constantinescu“. Este o vreme a oamenilor bine intenţionaţi, care ajung la putere, dar nu au exerciţiul acesteia. Şi nici nu aveau cum. Au fost ţinuţi departe de actul de conducere timp de 50 de ani. Cei mai buni dintre ei au condus cel mult colective de cercetare. Ei încearcă să facă bine şi nu reuşesc; dar intenţia şi mijloacele sunt curate. Iar eu sunt parte, sunt implicat direct. „Cutia cu maimuţe“ este, mai degrabă, jurnalul unui martor al ultimilor ani, cu accent pe cei mai agitaţi, 2010-2012. Un caiet al risipirii. Jurnalul unui om care încearcă să scrie, dar de fiecare dată masa fuge cu el.
„În felul meu, uneori evaziv, am apărat libertatea de exprimare“
I.J.: Spectaculos este, pentru unii, primul capitol al acestei cărţi („Cutia cu maimuţe“), scris în decembrie 2010, un fel de prefaţă, unde faceţi câteva afirmaţii surprinzătoare, printre care şi aceasta: „…Oho, cât le-ar plăcea să mă vadă plecat de la consiliu“. Cine vă vrea plecat, cine încearcă să vă „disloce“, ca să vă plagiez?
R.P.: Cine citeşte cartea înţelege. Nu este vorba despre Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA). (Răsvan Popescu este în prezent membru CNA, iar în perioada 2007-2012 a fost preşedintele CNA – n.r.). Pur şi simplu este vorba despre viaţa mea, cu bune şi cu rele. Cu filmele cu Lucian Pintilie, cu Dan Piţa, cu Radu Gabrea – la care scriam şi, în acelaşi timp, cu o slujbă fără satisfacţii. Dar nici nu m-am dat dus, cu toate presiunile, dintr-un sentiment al datoriei faţă de presă, aşa şchioapă cum a fost. În felul meu, uneori evaziv, am apărat libertatea de exprimare.
I.J.: În urmă cu ceva ani, aţi declarat că tot ce vă atinge şi vă răneşte se transformă într-o poveste, iar acest ultim jurnal („Cutia cu maimuţe“) este, într-un fel, elocvent. Intenţionaţi să-l faceţi şi scenariu de film, „Ceva… rău de la viaţă“?!
R.P.: Ca şi „Purtătorul de cuvânt“, nici „Cutia cu maimuţe“ nu cred că se poate ecraniza. Nu orice merge pe hârtie ţine şi pe peliculă. Aş spune că „m-am explicat“ pe hârtie pentru ce am încercat în film: să vorbesc despre oamenii care nu contează, care pierd în lupta cu o societate rapace, o lume greu de suportat. Titlul cărţii, „Cutia cu maimuţe“, trimite la o stare de nevroză colectivă.
„ANI nu mi-a respectat dreptul la apărare“
I.J.: De câteva luni sunteţi anchetat de Agenţia Naţională pentru Integritate (ANI) pentru „incompatibilitate“, iar din jurnalul acesta, „Cutia cu maimuţe“, aflăm lucruri nefireşti, destul de ciudate şi din care cititorul înţelege că ANI ar fi deschis dosar lui Răsvan Popescu, ca şi altora, din alte motive. La finalul cărţii scrieţi negru pe alb: „ANI mă vrea după gratii!“ Aţi fost preşedinte CNA în perioada 2007-2012, aţi devenit incomod atunci sau acum? Nu cumva mai şi exageraţi? Chiar suntem în plin Kafka?
R.P.: Am dat ANI în judecată. Este un abuz. ANI nu mi-a respectat dreptul la apărare. Mi-a adus acuzaţii grave în public privind un presupus conflict de interese fără să mă asculte, fără să-mi consemneze punctul de vedere şi fără să pot depune acte în apărarea mea sau să fiu asistat de un avocat, deşi aveam unul. Acuzaţia pleacă de la un film regizat de Dan Piţa („Ceva bun de la viaţă“ – n.r.) şi realizat cu o companie care nu a avut şi nu are nici azi licenţă audiovizuală. Când am cesionat drepturile pentru scenariu nu eram în CNA… Ne vom lămuri în justiţie.
„Multe dintre scrierile mele vin din experienţele personale…“
I.J.: Aţi intrat în politică în calitate de secretar de stat liberal, dar nu aş vrea ca acest interviu să aibă tentă politică. Totuşi, cum a ajuns un inginer geolog din Valea Jiului (în 1989) purtător de cuvânt în guvernele CDR şi „portavoce“ a preşedintelui Emil Constantinescu, apoi preşedinte al CNA? Ce „pile“ aţi avut?!
R.P.: Destinul meu, în măsura în care există unul, este al unui om dintr-o ţară în tranziţie, care se aşază greu. Am făcut geologia în comunism, când nu puteam face gazetărie pentru că nu era o profesie liberă. Apoi am intrat în presa scrisă, radio, televiziune, dar am renunţat după câţiva ani pentru noile instituţii democratice – guvern, preşedinţie. Pot să spun că am participat la mersul chinuit al lucrurilor… Şi mă bucur de asta. Dar nu aceasta este calea către performanţa profesională, să faci mereu altceva. Dimpotrivă!
I.J.: Să vorbim acum despre scriitorul şi scenaristul Răsvan Popescu, autor a opt cărţi şi a şase scenarii de film, unele distinse la Cannes, Veneţia, Avanca şi România – UCIN. Cât din aceste cărţi şi scenarii s-au născut (şi) din experienţe personale?
R.P.: Multe din scrierile mele vin din experienţele personale, altele din ceea ce vedeam în jur. Ceea ce mă marchează se reflectă, mai devreme sau mai târziu, pe peliculă sau pe hârtie. Am fost pe post de inginer miner sau, mai înainte, militar în termen, şi s-au născut filmele „Prea târziu“, regia Lucian Pintilie (1996) şi „Terminus paradis“, tot în regia lui Lucian Pintilie (1998). Am fost gazetar şi a apărut romanul „Omul cu cioc şi gheare“ şi apoi filmul „Faimosul Paparazzo“, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Am participat ca jurnalist la ciocnirile interetnice din martie ‘90 de la Târgu Mureş şi peste ani s-a născut filmul „Război în bucătărie“ în regia lui Marius Barna. Am scris despre copiii handicapaţi din orfelinate şi apoi a apărut povestea lui „Noro“, în regia lui Radu Gabrea. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe…
Cine este Răsvan Popescu
Născut pe 31 mai 1962, Bucureşti, Răsvan Popescu este jurnalist, scenarist de film şi scriitor, în prezent membru CNA. A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti, apoi Facultatea de Geologie şi Geofizică a Universităţii din Bucureşti. După Revoluţia din 1989 s-a orientat spre jurnalism şi a fost, rând pe rând, publicist comentator la săptămânalul „Expres“ (1990-1992), corespondent al Radio BBC (1992-1996) şi redactor-şef la Televiziunea Română (1997-1998). A fost secretar de stat, şef al Departamentului de Informaţii Publice şi purtător de cuvânt al guvernului în anii 1998 -1999, apoi, în 1999 – 2000, consilier de stat şi purtător de cuvânt al preşedintelui Emil Constantinescu. Membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA) din 2000, a fost preşedinte al acestui organism în perioada 2007-2012.
Volume publicate: „Subomul“ (povestiri, 1991), „Omul cu cioc şi gheare“ (1994), „Prea târziu“ (1996), „Război în bucătărie“ (1998), „Purtătorul de cuvânt“ (jurnal, 2002), „Femeia visurilor“ (2004), „Nişte ciori vopsite-n roşu“ (publicistică, 2006) şi „Cutia cu maimuţe“ (octombrie 2013).
De asemenea, a scris scenarii de film: „Prea târziu“ (1996; regia Lucian Pintilie, film selectat la Festivalul Internaţional de la Cannes 1996), „Terminus paradis“ (1998, coscenarist Radu Aldulescu, în regia lui Lucian Pintilie; filmul a obţinut Marele premiu al juriului la Festivalul Internaţional de la Veneţia 1998), „Faimosul paparazzo“ (1999; regia Nicolae Mărgineanu), „Război în bucătărie“ (2001; regia Marius Barna), „Noro“ (2003, un film de Radu Gabrea), „Femeia visurilor“ (2005; filmul, în regia lui Dan Piţa, a primit premiile UCIN pe 2005 pentru imagine şi montaj), „Ceva bun de la viaţă“ (2011; regia Dan Piţa, premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional de la Avanca – Portugalia, premiile Uniunii Cineaştilor din România – UCIN pe 2011 pentru imagine şi Tânăra Speranţă). Căsătorit cu Ina Saftiuc – Popescu, au un băiat (Sever Popescu).
