Omul de teatru Emil Boroghină, societar de onoare al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, fost director al prestigioasei instituţii şi preşedinte al Festivalului „Shakespeare“, împlineşte, pe 23 ianuarie, frumoasa vârstă de 73 de ani. Într-un interviu acordat GdS, acesta a vorbit despre amintirile tinereţii şi despre universul teatrului, pe care îl cunoaşte de 50 de ani.
Anca Ungurenuş: Domnule Emil Boroghină, în toamnă se împlinesc 50 de ani de când aţi devenit actor al Teatrului Naţional din Craiova, iar pe 23 ianuarie aniversaţi frumoasa vârstă de 73 de ani. Cum vedeţi teatrul şi lumea aceasta minunată după 50 de ani?
Emil Boroghină: Într-adevăr, în toamnă se vor împlini 50 de ani de când am absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică de la Bucureşti şi, alături de Georgeta Luchian-Tudor, Dorina Nilă-Beutamer, Titus Gurgulescu şi scenograful Vasile Buz, am devenit slujitor al scenei craiovene. La foarte puţin timp după aceea au venit aici şi colegii noştri de an Leni Pinţea-Homeag şi Valeriu Dogaru. Dacă i-am aminti şi pe ceilalţi actori din generaţia noastră, Lucian Albanezu, Vladimir Juravle, Remus Mărgineanu, Smaragda Olteanu, Petre Gheorghiu, Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe sau Valer Dellakeza, veţi avea o imagine a ceea ce a însemnat pentru Craiova acest nucleu de împătimiţi care, exceptându-l pe Petrică Gheorghiu – ajuns la mijlocul anilor ’80 în Australia -, nu au părăsit niciodată Naţionalul, care au alcătuit împreună o echipă într-o lume minunată, aşa cum foarte frumos o definiţi dumneavoastră. Aş mai vrea să vă spun că la începutul anilor ’90 a cerut să ne vină alături şi colegul nostru de grupă, marele actor Ştefan Iordache, care timp de aproape un deceniu a fost actorul teatrului craiovean. Este greu, aproape imposibil, să încerc, în câteva fraze, un bilanţ al trăirilor mele pe parcursul unei jumătăţi de secol.
„Actorii erau priviţi ca fiinţe rare, speciale“
A.U.: Puteţi face o paralelă între scena de acum 50 de ani şi cea de la ora actuală?
E.B.: V-am enumerat mai înainte câţiva actori, atunci tineri, deveniţi în marea lor majoritate adevărate personalităţi ale lumii teatrale româneşti. Când am venit aici, am găsit un colectiv extrem de puternic de actori vârstnici şi maturi, câţiva dintre ei artişti emeriţi. Ceea ce caracterizează acea perioadă era un entuziasm greu de definit, o pasiune ieşită din comun, o dăruire exemplară, ceea ce a adus după sine şi un mare respect al concitadinilor noştri. Actorii erau stimaţi, iubiţi, doriţi, priviţi ca fiinţe rare, speciale. Sentimentul unei mari iubiri l-am retrăit, la o şi mai mare intensitate, în ultimul deceniu al secolului trecut, când oraşul vibra la succesele planetare ale teatrului craiovean, când eram înconjuraţi de un prea plin de mândrie, de orgoliu oltenesc şi dragoste. Dacă ar fi să încerc o paralelă între cum era privită scena acum 50 de ani şi cum este acum, cred sincer că actorilor le lipseşte acea revărsare de dragoste, de care au permanent atâta nevoie.
A.U.: Ce credeţi despre tânăra generaţie de actori?
E.B.: Este o generaţie de actori înzestraţi care au nevoie să se confrunte cu marile partituri, cu marile texte ale literaturii dramatice. Teatrul este o şcoală, un spaţiu unde permanent ai de învăţat. Cred că esenţialul pentru colegii mei tineri este să li se provoace acele întâlniri providenţiale cu mari texte şi regizori exponenţiali, adevăraţi pedagogi. Gândiţi-vă ce a însemnat pentru aşa-zisa „generaţie de aur“, venită la Craiova în a doua parte a anilor ’50, privirea protectoare a dascălului lor Vlad Mugur, sau pentru marii actori ai generaţiei mele întâlnirea cu Silviu Purcărete, care le-a marcat destinul şi a înscris Naţionalul craiovean între teatrele importante ale Europei.
„Îl apreciez enorm pe Sorin Leoveanu“
A.U.: Puteţi da numele unui tânăr actor al cărui potenţial îl apreciaţi ?
E.B.: Sunt câţiva actori în Naţionalul craiovean care au şansa de a deveni artişti de real prestigiu, chiar mari actori ai teatrului românesc. Îl apreciez enorm pe Sorin Leoveanu, pe care îl consider cel mai înzestrat actor din tânăra generaţie, liderul tinerilor actori români. Urmăresc cu interes parcursul şi realizările Iuliei Colan, ale lui George Costea, ale lui Cătălin Băicuş, Marian Politic, Romaniţei Ionescu, Iuliei Lazăr, ale celorlalţi colegi ai lor şi, de ce nu, şi ale lui Vlad Drăgulescu, care a probat până acum deosebite calităţi manageriale. Ca unul care a trăit, a respirat, s-a bucurat şi a suferit pentru acest Teatru, nu-mi este indiferent viitorul lui.
A.U.: Nu aţi mai urcat de mult timp pe scenă în calitate de actor. Am auzit că aţi dori să vă reîntoarceţi şi că aveţi un proiect cu texte de Eugen Ionesco. Este adevărat ?
E.B.: Povestea este puţin mai complicată. Atunci când domnul Ion Traian Ştefănescu, primul diriguitor al judeţului Dolj la sfârşitul anilor ’80, a luat decizia învestirii mele în funcţia de director al Naţionalului craiovean, personal, am hotărât să nu joc în nici un spectacol pe perioada directoratului. A fost o decizie surprinzătoare pentru mulţi, poate uşor absurdă pentru câţiva, dar, atunci când am luat-o, nu mă gândeam că voi rămâne pe scaunul directorial atâta vreme, timp de peste 12 ani, până în 2000, când am solicitat pensionarea. Să nu credeţi că hotărârea autoimpusă nu a fost neliniştitoare, mai ales la început. Au existat uneori şi provocări, dar am rezistat tuturor tentaţiilor. După pensionare, prin 2002, Mircea Cornişteanu l-a invitat pe regizorul Nicolae Scarlat să pună în scenă la Craiova „Omul cu mârţoaga“ de George Ciprian, una dintre cele mai frumoase piese ale perioadei interbelice. Considerând că pasiunea lui Chirică şi credinţa acestuia în calităţile nebănuite ale calului său este asemănătoare credinţei lui Emil Boroghină în virtuţile teatrului, Niky Scarlat, fostul meu coleg de Institut, a dorit să monteze piesa, cu Emil Boroghină în rolul principal. A fost un act de curaj ca, după aproape 15 ani, să mă întorc pe scenă într-un spectacol, cu o distribuţie atât de numeroasă şi cred că mi-ar fi teamă să repet acum acea experienţă. Şi, totuşi…
A.U.: Şi, totuşi?
E.B.: Trebuie să mă întorc din nou la începuturi. Între 1963 şi 1975, am visat să contribui la deschiderea unui prim teatru de poezie în România. Am lucrat în paralel la alcătuirea mai multor scenarii. Trebuie să vă spun că pentru majoritatea acestor recitaluri, cu excepţia celui dedicat creaţiei eminesciene, am programat atunci câte o singură reprezentaţie. În 1996, un extrem de inimos om de cultură român, Carmen Hopârtean, care fondase la Bruxelles împreună cu soţul ei Casa de Cultură Belgo-Română, m-a invitat să prezint la un celebru teatru de poezie din capitala Belgiei, Theatre Poeme, spectacolul „Luceafărul din Ţara Mioriţei“. Am avut bucuria şi onoarea ca eu să prezint recitalul în prima parte, iar în a doua parte a serii Principele Radu să prezinte un recital în limba franceză din creaţia lui Gherasim Luca. Vă puteţi imagina ce emoţii am trăit atunci, evoluând pe o scenă pe care jucaseră o parte din marii actori ai lumii, iar în sală, printre reputaţi oameni de teatru şi spectatorii obişnuiţi, se aflau şi Regina Ana de România şi Principesa Margareta. Credeam că această participare va rămâne ca unul din momentele de vârf ale existenţei mele de actor, care nu se va repeta.
„Am trăit a doua tinereţe artistică”
A.U.: Numai că… S-a repetat.
E.B.: Numai că, în noiembrie 2011, buna mea prietenă Carmen Hopârtean, care face în Belgia pentru cultura românească cât o întreagă Ambasadă (o Ambasadă şi un Institut Cultural cu activităţi prodigioase), a recidivat, propunându-mi să prezint în cadrul unei manifestări complexe, organizată cu ocazia Zilei Naţionale a României, recitalul de poezie populară „Vârstele Omului“. Cum, pe 15 ianuarie 2012, directorul Naţionalului craiovean, Mircea Cornişteanu, şi secretarul literar Nicolae Coande au programat, cu ocazia primei ediţii a Zilei Culturii Naţionale Române, recitalul meu „Recitindu-l pe Eminescu“, pe 29 aprilie am prezentat recitalul „Recitindu-l pe Shakespeare“ în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova, iar în noiembrie 2012, regizorul Mihai Lungeanu a înscris recitalul „Eugen Ionesco-Berenger“ în programul Zilelor „Eugen Ionesco“ de la Bucureşti, pot spune că, am trăit, într-un fel, a doua tinereţe artistică, care se va prelungi şi în următoarea perioadă, în 2013 fiind invitat cu recitalul „Recitindu-l pe Shakespeare“ la Festivalurile Shakespeare din Armenia, Ungaria şi Polonia, iar cu recitalurile Eminescu şi Eugen Ionesco fiind posibil să ajung în Grecia. De aici, de la aceste reîntoarceri în timp şi până la revenirea ideii obsesive de deschidere a primului Teatru de Poezie din România, la Craiova, la inaugurarea căruia să îmi aduc şi eu o modestă contribuţie, nu este o cale prea lungă.
A.U.: Credeţi că se va materializa această dorinţă a dumneavoastră?
E.B.: Sunt convins că doamna Lia Olguţa Vasilescu realizează ce câştig pe termen lung poate însemna, pentru craiovenii de orice vârstă, existenţa unei asemenea mici instituţii artistice. Dacă Domnia sa şi consiliul municipal vor depune toate eforturile pentru rezolvarea spinoasei probleme a sediului Teatrului de Copii şi Tineret din Craiova, găsind până la urmă, chiar cu mari eforturi, resursele financiare pentru cumpărarea pentru copiii Craiovei a clădirii cinematografului „Jean Negulescu“, acest Teatru de Poezie ar putea fiinţa în cadrul Teatrului „Colibri“, sau împreună cu el, cu minimum de costuri. Nu pot să nu-mi aduc întotdeauna aminte că, în anul 1973, Teatrul de Păpuşi din Craiova a găzduit, prin generozitatea domnului director Horia Davidescu, inaugurarea primului Studio de poezie şi teatru al tineretului cu spectacolul „Vârstele Omului“ şi că tot aici, în 1974, am prezentat recitalul shakespearean „A fi sau a nu fi“, prefaţat de profesorul Ion Zamfirescu, autorul monumentalei lucrări „Istoria universală a teatrului“, una dintre cele mai ample şi valoroase lucrări de acest gen din Europa. Şi de ce să nu mă gândesc că Georgeta Luchian-Tudor, Leni Pinţea-Homeag, Valeriu Dogaru şi Emil Boroghină ar putea prezenta în 2013, ca un preambul într-un an aniversar pentru existenţa artistică a fiecăruia, recitalurile lor? Cu speranţa că despre ediţia viitoare a Festivalului Internaţional Shakespeare şi despre marile spectacole pe care intenţionează să le invite aici în anul 2014, cât şi despre cei 50 de ani din viaţa sa şi a colegilor dedicaţi scenei craiovene, vom avea posibilitatea să vorbim şi cu alte prilejuri, îi urăm domnului Boroghină putere de muncă, inspiraţie şi un rol cât mai bun în vieţile noastre. În fond, „lumea e un teatru, iar noi suntem actorii“…
