Daca ai scapat teafar din „capcanele“ cu care natura a daruit din plin satul Palilula – si nu amintim decit de drumurile atit de accidentate incit mai bine mergi pe jos, decit sa te aventurezi in vreun mijloc de locomotie, dealurile atit de abrupte incit pina si dovlecii sint legati cu funii ca sa nu se rostogoleasca la sosea (zic unii!) – apoi ai mari sanse sa scapi teafar chiar si in caz de razboi! Cel putin asa pretind localnicii, care se mindresc cu faptul ca, in ultimul razboi mondial, nici nemtii nu au ajuns in satul lor. Poate de aici vine si expresia „a se duce in Palilula“, un sinonim neoficial si nepretentios pentru a desemna… capatul lumii (civilizate si cunoscute!).
Intr-adevar, putini stiu ca Palilula este un sat „ascuns“ in padure si cocotat pe deal, la citiva kilometri de Bucovat, comuna limitrofa a Craiovei.
Majoritatea locuitorilor, pensionari acum, au lucrat la oras si povestesc ce bine se traia in sat daca aveai serviciu si salar de oras. Acum… „daca muncesti, ai, daca nu… nici apa nu-i buna cind n-ai dupa ce sa o bei!“ „Dom’ne satu’ e frumos, casele sint frumoase, da’ e bagat rau! Ii zice Palilula dupa fata unui bogatan de p’aci, (Paulina o chema, da’ satului i s-a stricat numele cu timpu’!). Cel putin asa mi-a povestit mie baba mea, o bunica de 90 de ani, care asa a apucat si ea numele. Acu’ e cam saracie, da’ daca dai cu sapa, merge!“, povesteste Stefan Iordache („neam cu actoru’, deh!“, incearca el sa intre pe usa din dos a celebritatii).
„Rupti“ de lume
Drumurile proaste au mentinut comunitatea departe de „invazia“ atit a nemtilor, cit si a noului sau a mijloacelor de transport. Asa ca, in afara stilpilor de curent, de telefon si a citorva masini aciuate prin casele oamenilor, mai ca te-ai crede in alt ev! Obisnuiti de mici cu praful, cu gropile si cu slalomul printre brazdele de pe ulite, satenii n-au renuntat inca la visul ca „poate anul asta, daca nu, sigur la anu’!“ vor avea si ei asfalt la poarta. Sperante ar fi, ca doar primarul Bucovatului e palilulean de-ai lor, acuma… bani sa fie, ca treaba se face repede! Si atunci poate vor reveni la sentimente mai bune si cei care au intrerupt circulatia autobuzelor pina in Palilula. Ca asa… pe jos… mai greu sa ajungi la oras; mai ales ca daca da si o ploaie, creste el porumbul, dar si oamenii ramin innamoliti! Pin’ la genunchi!
Taina sarbatoreasca
La poarta Auricai Dobre este in fiecare zi claca. Taina domoala, batrineasca, la umbra unui corcodus inflorit. „Vorbim de batrinetea noastra, de boli, de neputeri… Ete, io nu mai vad, pe vecina, ca are 80 de ani, o doare picioarele, ailalta nu mai poate de miini“, isi „recomanda“ vecinele de taina dada Domnica, dupa virsta si dureri. Are 79 de ani si tot nu se „dezvata“ de munca.
„Tocmai le spuneam ca de dimineata dadui si eu cu sapa, ca am doua rinduri de ceapa. Da’, daca nu mai vad, una o prasii, doua le taiai… Nici eu nu stiu ce facui acolo“, ride batrina, impacata cu batrinetea. „Lasa, soro, ca o rarisi“, o impaca Aurica, frecindu-si piciorul beteag.
Nu sint multe subiecte de discutie. In Sarbatoarea nu se intimpla mare lucru de la o zi la alta. Iar durerile de oase sint aceleasi in fiecare zi. Dar taina-i dulce, si cea de ieri, si cea de azi si cu atit mai mult cea de miine. Si tacerea la fel. „Ce sa facem? Sa sedem singure in batatura? Eu stau peste drum de Aurica si, cind o vad ca iese la poarta, nu-mi vine sa ramin la mine in curte. Doar trec strada. Vorbim, ne uitam pe ulita…“.
Sarbatoarea, Sarbatoarea, da’ sa stim de ce!
Ioana vine de mai departe. O despart citeva case bune de sora-sa Aurica. „Eu le vad de colo, de la vale, ca se-aduna. Si viu si eu. Sontic, sontic. Ca, la virsta mea! Ai, sora-mea, citi ani am?“. „Pai, daca esti mai tinara decit mine cu cinci ani si eu am 80, trebuie sa ai 75“, facu Aurica calculele. „75!“, repeta Ioana rar, de parca acum isi aflase virsta pentru prima oara.
Pe seara, cind si cei mai tineri termina treburile, batrinele capata companie. Banca din fata portii devine neincapatoare. Discutia se inteteste si se impart noutatile. Fiecare are ceva de spus, toata lumea isi da cu parerea. Vrute si nevrute.
„De ce s-o numi, soro, satul nostru, Sarbatoarea?“ Intrebare incuietoare. Toti ridica din umeri. „Pai, asa s-a pomenit de cind ne stim. Sarbatorile la noi sint tot alea de peste tot, de prin toate comunele. Nici mai multe, nici mai putine, nici mai breze, nici mai neinsemnate. O fi fost lumea mai petrecareata pe vremea aia si i-or fi zis Sarbatoarea“. In lipsa de alta varianta, explicatia este acceptata. Daca asa zice Aurica Dobre, asa trebuie sa fie. Ca doar are 80 de ani si sta tot timpul in poarta, deci le stie pe toate!
Fluierici… a paguba!
Familia Stoica din comuna Bucovat este deasupra tuturor. La propriu, pentru ca si-a construit casa in cel mai inalt punct al satului Palilula. Acolo era pamintul mai ieftin. Pe cit de ridicat le este caminul, pe atit de scazut le este insa nivelul de trai. Saraci, bolnavi si cu un copil handicapat, ai lu’ Fluierici- asa li se spune in sat – fac cu greu fata vietii de zi cu zi.
Casa se vede de jos, din ulita. Asezata intr-o rina, pe colina, parca sta sa se pravale. Dincolo de ea nu mai este decit cimp. De atit au avut bani ai lu’ Fluierici. Bucata de pamint i-a costat si-asa mai mult decit isi puteau permite: trei milioane de lei. Si asta acum sase ani! O avere! Dar n-au avut ce face. A trebuit sa-si gaseasca un loc al lor. In casa veche de jos, din sat, i-au lasat pe copii sa stea: trei baieti, toti insurati. Oricum, daca nu plecau de bunavoie, nu
s-ar fi mirat sa se trezeasca intr-o buna zi dati afara. S-au simtit in plus si au plecat singuri.
„E greu sa stai cu trei nurori. Ne-am asezat aici si am ridicat singuri casa. Eu si cu muierea, cu miinile goale. Ca s-a si minunat lumea. Am crescut trei copii si nu ne-a ajutat nici unul“, spune cu regret Ion Stoica, zis Fluierici. „Fluierici, asa mi-e porecla de cind eram copil. Nu’s de ce mi-au zis asa“.
Singurul ajutor- un copil handicapat
In capul dealului au luat-o doar pe Constanta. Singura fata ce le-a fost data este sprijinul, dar si durerea lor cea mare. „Asa i-a fost ei sortit. Sa se nasca oarba de un ochi. Am fost cu ea la medici. Cind avea doi ani, i-au pus o proteza. Acum i-a ramas mica si i-a crescut carnotenia aia din spatele ei. Daca si-o da jos, curge numai puroi. Ar trebui sa mergem prin doctori, pe la operatii, dar pentru asta trebuie bani. Ca, daca n-ai, te trimite de la unul la altul si nu te alegi decit cu plimbatu’“.
Elena isi dadu baticul pe spate si privi cu mila la fata din batatura. „Cind i-am facut dosar la nevazatori, au sarit toti pe mine: ca am fost proasta, ca n-am stiut sa-i fac actele mai devreme, sa iau bani pentru ea de cind era mica. Pai, daca nu m-a indrumat nima! Si dupa ce i-am facut, i-au platit sase luni si dup-aia gata. Cica a trecut la adulti, ca a facut 18 ani. Pai, boala nu-i ramine aceeasi? Ca doar nu s-o vindeca acus’ doar c-a crescut in ani! Nu stiu ce sa mai fac cu oamenii astia. S-or astepta sa ma duc cu sacosele, ca asa e tot timpul. Cica stai la tara si ai de unde. Ei stiu ca noi de-abia ne aranim?“, ofteaza femeia, neputind sa isi explice indiferenta oamenilor la necazul care pe ei ii macina.
Banii, oricit de putini, le-ar fi prins bine. Ion are o pensie de 1.800.000. Singurii bani din casa. Pamint nu au si nici putere sa-l munceasca. Barbatul este operat de peritonita. Elena nu „s-a cautat“, dar e si ea subrezita dupa o viata de munca. Nici primaria nu ii ajuta. „Ne-au zis ca avem vaca si cal. Asta cica e avere. Pai, daca nu am avea nici animalele astea, am muri de foame. Daca ai un cal in batatura si muncesti, nu-ti dau bani. Banii de la primarie vin numai daca stai cu miinile in sin si te uiti la soare…“.
La fintina, prin rotire..
Ca sa tina animalele insetate departe de fintinile publice din Sarbatoarea, destinate a potoli setea oamenilor, satenii s-au gindit ca n-ar strica un dispozitiv de restrictionare a accesului la cismea. O „morisca“ din tevi, infipta zdravan in potecuta care te duce la izvor, pe linga faptul ca tine animalele mari la distanta, mai are si meritul ca evita aglomeratia in caz de sete de grup. Fara invalmaseala, fara coada, oamenii sint „poftiti“ unul cite unul, sa se racoreasca la fintina.
Placerea mare e a copiilor, care se duc frecvent sa ia apa, doar de dragul de a trece de ingenioasa poarta. „Ei, noua ne place, cum sa nu, ca seamana cu o tiribomba! Ne mai invirtim noi cu ea, da’ cind nu ne vede nimeni, ca ne cearta daca ne prind ca ne jucam la ea!“, spun pustii din vecinatate, care nu s-au sfiit sa faca si o demonstratie de joc <<de-a metrou’>>: „pai io trec, pun aicea o pietricica, in loc de fisa, si dupa aia ies pe partea ailalta, fara sa mai pun pietricica. Cine trece fara <<bilet>> primeste o pedeapsa!“
Stilpii protejeaza vinatul, iar „olteanul“ dupa „job“ se cunoaste!
„Atentie cetateni! Este strict interzisa tulburarea in mod nejustificat a linistii vinatului in perioada de inmultire si de crestere a puilor; pasunatul in padurile satului, precum si infiintarea, intretinerea si recoltarea culturilor agricole fara asigurarea protectiei vinatului; lasarea libera sau purtarea pe fondurile de vinatoare a ciinilor, inclusiv a celor de paza…“
Afisul, un extras din Legea fondului cinegetic si protectia vinatului, xerocopiat pe doua coli, se lafaia pe un stilp de inalta tensiune. Cine-l lipise acolo fie era neam bun cu Ghita Muresan, fie se cocotase pe gardul din apropiere. Adresabilitatea mesajului era la fel de restrinsa: puteai citi despre protectia vinatului, fie de pe gard, fie cu luneta. Dar cine sa aiba luneta in Palilula?! „Aaa… io stiu! L-a lipit ieri (luni, n.r.) un baiat. E vorba ca n-ai ce cata cu ciinii la padure!“, ne lamureste Ion Luta, „vecin“ cu stilpul pe care se afla afisul. Din vorba in vorba, dezbaterile privind interdictia promenadei canine in zona forestiera atrag mai multi curiosi, aflati intr-o „pauza de prasila“. Plecind de la masurile de protectie a iepurasilor, caprioarelor si a puilor de fazan, discutia „aluneca“ spre alte zone si… timpuri! „Ehei! pai inainte, plecam in zori, cu bicicleta in spinare, si urcam trei coaste si coboram trei vilcele ca sa ajung la sosea, si de acolo la serviciu. Vedeti bicicleta asta?! E <<Ucraina>>, o am de 32 de ani si inca merge! Da’ nici pe copii nu i-am lasat sa puna mina pe ia! Faceam naveta cind lucram eu la interventii gaze, la IGO, inainte sa ma fac <<oltean>> si sa ma mut la alt serviciu, mai usor, la o centrala“, povesteste Ion Marin, divulgind unul din secretele meseriei de „oltean“, specialist in… strecuratul printre vicisitudinile vietii!
