Sint patru ani de cind peretii casei cu numarul 113 de pe strada Bucovat, din Craiova, nu au mai fost incalziti. De patru ierni, Florica sta cu genunchii adunati la gura, chircita in pat, acoperita cu toate pledurile flenduroase adunate de prin casa, respirind in palmele facute pilnie in jurul fetei, pentru a se dezmorti. Camera fara pardoseala, cu peretii umezi de igrasie, nu a avut niciodata soba. Acum nu mai are nici lumina si nici macar geamuri. Intre cioburile cu flori de gheata, ramase agatate de tocarie, Florica a bagat cirpe si cartoane. Cu toate astea, frigul intra prin toate cotloanele, transformind casa intr-o adevarata „pestera“, paralizind totul. Pina si sufletul femeii, care isi doreste ca intr-o dimineata sa nu se mai trezeasca.
O carare ingusta taie nametii de zapada spre poarta casei cu ziduri decolorate si roase de vreme. In curtea strimta, citeva rufe mozolite atirna pe o fringhie legata de streasina. E greu sa speli hainele fara sapun si in apa rece sloi! In casa, femeia lustruieste de zor un ciob de geam proptit cu cirpe. „Avusai putina sare si dadui pe geam, sa se topeasca gheata, sa vad si eu afara“, rosteste ea in loc de „buna ziua“. „Da’ intrati, nu stati afara!“.
Vocea femeii indemnindu-ne sa nu stam in ger are mai multa caldura decit cei patru pereti inghetati intre care isi duce zilele. „De 30 de ani stau aici. Am avut un godin la care ma incalzeam, dar mi s-a spart. De patru ierni nu am mai facut foc deloc. Pun pe mine toate hainele pe care le am si stau asa sub paturi. Cind nu mai pot, ma duc pe la vecina si ma mai incalzesc, dar nu pot sa stau mult pe capul femeii“, se grabeste sa explice Florica Stavaru. Vorbele ii sint insotite de fuioare subtiri de abur care ii ies pe gura. Din cind in cind, cuvintele ii sint intrerupte de o tuse seaca.
„Nu am lumina, nici veceu. Apa iau cu galetile de la o tiganca de peste drum“
„Sint saraca lipita. Nu am nici un venit. Am lucrat pe santier 25 de ani, dar nu am pensie. Am vrut sa ma angajez ca femeie de serviciu, ingrijitoare la copil sau orice altceva. Ma uitam prin ziare si sunam cind vedeam vreun anunt. Totul era bine pina ma intrebau citi ani am. Cind le spuneam ca am 53, imi inchideau telefonul. Acum muncesc cu ziua pe la tiganii astia din zona. Le curat curtea de zapada, spal… Imi dau cite cinci, zece mii de lei. Am ajuns miloaga lumii! Vai de capul meu! Imi vine sa imi iau zilele“, plinge femeia incet, cu fata in palme.
Florica spune ca a cerut ajutor si la primarie. Au dat din umeri si i-au spus sa mearga acasa, ca vine cineva sa ii faca o ancheta sociala. Femeia a plecat si a inceput sa ii astepte, o zi, o saptamina, o luna. Si inca asteapta.
„Nu am lumina, nici veceu. Apa iau cu galetile de la o tiganca de peste drum, care se mileste de mine. Maninc ce se gaseste si ce imi dau vecinii“, continua femeia. Zeama lunga, in care a fiert un cartof imprumutat si o ceapa degerata gasita ratacita in vreun cotlon al bucatariei, Florica o incalzeste pe o lampa de gatit cu motorina.
Atrasa de boarea de caldura venita dinspre oala bolborosind, o pisica tarcata se apropie tiptil, amortita si ea de frig. „E Mioara, pisica mea. Doar ea mi-a mai ramas. Vorbesc cu ea si ne incalzim amindoua sub patura. Mi-e teama ca o sa plece intr-o zi. Daca nu am ce sa ii dau sa manince! Poate ma ajuta Dumnezeu si ma angajeaza si pe mine cineva, ca sa avem amindoua ce minca!“.
