La cei 82 de ani ai sai, Nitu Voinescu este un barbat inca in putere, dar care traieste acum cu amintirea vremurilor de glorie, cind era cunoscut ca unul dintre cei mai apreciati rapsozi din zona. Nea Nitu, cum ii spun majoritatea locuitorilor din Grecesti, se considera inca un adevarat lautar, in ciuda faptului ca talentul sau muzical este arareori etalat, virsta impiedicindu-l sa mai sustina turnee sau recitaluri interminabile pe la nunti.
„In ultimii ani nu am mai cintat decit in forma restrinsa, adica impreuna cu alti doi sau trei baieti, pe la banchete. Pe la nunti nu am mai cintat, pentru ca nu ma mai lasa pirdalnicul asta de trup imbatrinit. A mai venit si nenorocirea aia acu’ vreo zece ani. Am cazut dintr-un cires si mi-am luxat mina stinga. Am ramas cu durerea de umar si cu regretul ca nu mai pot sa cint asa cum trebuie la vioara“, spune nea Nitu. Apoi, ca si cind ar vrea sa-i faca in ciuda batrinetii, se ridica vioi de pe marginea patului si-i zice nevestei sa aduca niste vinisor pentru oaspeti.
Femeia se ridica la rindul ei, nu fara regretul ca ar putea sa piarda inceputul povestirii, si paraseste in graba incaperea bine incalzita. Camaruta batrineasca in care sint primiti oaspetii emana insa si o caldura aparte, in ciuda simplitatii ei. Pe unul dintre paturi, pisoiasul lui nea Nitu s-a instalat confortabil, deloc stinjenit de prezenta oaspetilor, care, in scurt timp, ajung sa se simta mai ceva ca acasa. De vina e si batrinelul care se simte foarte bine in propria-i piele in orice imprejurari. Si apoi, nevoia de a impartasi altora din bogata sa experienta nu ii da pace.
Bunaoara, figura cu invataceii nu prea i-a iesit. A avut multi ucenici carora le-a pus vioara in mina, vrind sa-i faca rapsozi adevarati, dar prea putini s-au tinut de treaba:
„Au venit la inceput, dar s-au lasat cind au vazut ca nu e treaba usoara. In primul rind, trebuie sa ai vocatie. Daca nu ti-e dat de la Dumnezeu, nu o sa poti niciodata sa cinti ca un adevarat artist. E treaba a dracului asta“.
Nici invatator, nici negustor, ci lautar
Pe nea Nitu, Dumnezeu l-a inzestrat din plin, iar vocatia pentru muzica lautareasca si-a descoperit-o in tinerete, accidental:
„Cind am terminat sapte clase, tatal meu m-a intrebat ce vreau sa ma fac. I-am zis ca invatator, ca doar de-aia ma daduse la scoala la Craiova. Raspunsul meu l-a nemultumit, batrinul stiind ca din treaba asta nu prea ies bani. Mi-a spus: «Ba, un invatator face 1000 de lei pe luna, pe cind un comerciant, asa ca mine, cistiga 2000 pe zi». Si-am ramas o vreme alaturi de el sa-l ajut la circiuma, unde se perindau tiganii lautari. Tata, vazind ca-mi placea sa-i ascult m-a intrebat intr-o zi daca nu vreau sa ma invete astia si pe mine sa cint la vioara. Eu am vrut, dar n-au vrut tiganii sa ma invete, in afara de unu’, Ursu, care mi-a mai aratat cite ceva, spunindu-mi ca
n-o sa-i fur niciodata meseria. Si uite ca i-am furat-o, ascultind pe unul si pe altul“.
Dupa razboi, norocul familiei Voinescu s-a schimbat. Tatal sau, luat in vizor de regimul comunist, ca de altfel toti chiaburii din zona Grecestiului, a fost deposedat de tot ce avea, raminind in grija fiului. Intre timp, talentul lui Nitu a inceput sa fie apreciat de sateni, care au inceput sa-l invite sa cinte pe la nunti.
Cunoscut de-a lungul si de-a latul tarii
In 1955, nea Nitu impreuna cu alti opt lautari au format Taraful de la Grecesti: „Aveam patru viori, 3 cobze, un contrabas si un fluier. Eu eram dirijorul si vocea formatiei, dar, in primul rind, violonist. Toti am invatat sa cintam de la meseriasi din sat, iar dupa o vreme am invatat si note. Cintam pe la nunti si baluri. Dupa ce zona noastra a trecut de la raionul Strehaia la judetul Dolj, am crezut ca am dat de naiba, ne desfiinteaza aia de la Craiova ca au alte pretentii“.
Spre surprinderea lui nea Nitu, craiovenii, in frunte cu reprezentantii Centrului de Creatie Populara, s-au aratat mai mult decit incintati de talentul deosebit al lautarilor din Grecesti, care s-au trezit dintr-o data vedete.
„Si incepura turneele prin toata tara: Constanta, Bucuresti, Mamaia, Tirgu-Mures, da’ pe unde n-am fost. Am participat la Festivalul «Maria Tanase», la Cintarea Romaniei, am avut aparitii la radio si la televizor. Prima oara ne-au dat la televizor prin anii ’70, cam inainte de cutremur. Ce sa mai spun, ca ajunsesem atit de cunoscuti, incit de la Plopi pina la Breasta nu mai intilneai tigan lautar. Oamenii ne voiau pe noi la nunti, botezuri si petreceri, pe care le programau dupa cum aveam noi timp ca sa le putem cinta“, mai spune nea Nitu.
Cintecele Tarafului de la Grecesti erau in mare parte creatii proprii, inspirate din folclorul autentic specific meleagurilor natale, aflate la interferenta celor trei judete: Dolj, Gorj si Mehedinti.
„Arde focu’ in Grecesti“ a devenit imnul tarafului. „Cit oi trai pe pamint, am sa beau si am sa cint“, „Ma suii neica, suii, sus pe dealul Biclesului“ sint numai o parte dintre cintecele care au patruns apoi in repertoriul unor cintareti consacrati. Nea Nitu e mindru ca multe dintre cintecele lui au fost atit de apreciate, dar isi aduce aminte mai cu seama de o bucata muzicala proprie – „In padure la Drocaia / Pe o creanga de tufan / Frumusel mai cinta cucu’ / Nu l-am auzit de-un an“ – pe care a ascultat-o nu demult la televizor in varianta „In padure la Pesteana“: „Pe-asta mi-au furat-o, dar nu m-am suparat. Ma bucur ca oamenilor le plac cintecele mele, dar mai ales ca am avut onoarea sa cint alaturi de artisti mari, cum ar fi Maria Draghicescu, Maria Ciobanu, Gheorghe Rosoga, Ion Radu, Maria Dragomiroiu, Gheorghita Nicolae, Ionela Prodan, Vasilica Dinu, si multi altii“.
Orice lucru frumos are un sfirsit
Bucuria lui nea Nitu este umbrita insa de tendintele actuale din muzica populara. Il enerveaza muzica de local cu accente maneliste, care nu are nici in clin nici in mineca cu folclorul autentic, dar pe care o considera doar o moda trecatoare:
„Acum pe la nunti se cinta prin statie, la microfon, pe acompaniament de orga electronica, iar genul manelistic a patruns peste tot. Insa nu va rezista, sint sigur de asta. Inca mai vad cintareti tineri talentati care apreciaza muzica populara adevarata si o perpetueaza. Orice s-ar intimpla, un lucru de calitate ramine in timp. Asa se va intimpla si cu folclorul nostru“.
Si ca sa arate ca nimic nu se compara cu muzica buna, nea Nitu insista sa ne faca o demonstratie. Ia dintr-un colt vioara, pe care nu s-a asternut colbul, desi batrinul nici nu-si mai aminteste de cind n-a mai cintat cu ea. Apoi isi reazema cotul beteag pe masa si, dupa ce isi acordeaza cu grija instrumentul, trece la fapte. Incaperea se umple de mireasma petrecerilor de odinioara, de melodii populare, tangouri, valsuri, care curg parca din vioara lui nea Nitu.
„M-au intrebat multi ce fel de vioara am de suna asa frumos. Le-am raspuns intotdeauna ca vioara nu e cine stie ce, totul tine de felul cum o minuiesti“, rosteste batrinul lautar intre doua melodii, neuitind sa spuna cu mult regret: „Atit de rau imi pare ca nu mai vrea nimeni sa-l invat la vioara, sa-i las ceva din mine…“.
