In cele cinci sate ale comunei doljene Celaru – odinioara apartinind de judetul Romanati – traiesc vreo 5.500 de locuitori. Oamenii de aici sint parca altfel, mai putin atinsi de viltoarea schimbarilor istorice. Ei au radacini puternice pe aceste meleaguri si tin mereu sa arate ca traditia e un lucru sfint. Au un muzeu cu care se mindresc, pentru ca acolo sint adapostite frinturi din istoria acestor meleaguri, au un ansamblu folcloric fara seaman si nu renunta cu nici un chip la obiceiurile stravechi. In cele trei zile ale sarbatorii Pastelui, ei se string in fata caminului cultural la „hora de pomana“. Acolo, in apropierea scolii vechi, unde cei mai multi dintre ei au deprins tainele scrisului si cititului, se prind in hora, pe muzica lautarilor din sat, si, in timp ce joaca, primesc de pomana un buchetel de tamiioare sau o garoafa, sint serviti cu prajituri si cu vin direct din plosca. Iar in urmatoarele cinci saptamini, in fiecare zi de joi, oamenii se aduna in acelasi loc pentru a continua petrecerea. O traditie pe care vremurile n-au reusit sa o infringa.
Un muzeu valoros este pe cale sa fie dat uitarii
Una dintre cele mai deosebite expozitii ale Olteniei se afla la Celaru. Muzeul Vetre Stramosesti, poate unicul muzeu comunal din zona, cuprinde vestigii ale trecutului romanilor de pe aceste meleaguri.
Muzeul Vetre Stramosesti a fost infiintat in 1912 din initiativa dascalului Marin Georgescu si a sotiei lui, Zenobia, care s-au gindit sa ofere generatiilor viitoare o marturie a istoriei locurilor.
Multe dintre obiectele expuse atunci s-au pastrat pina astazi, lor alaturindu-li-se altele.
Colectiile au stat inghesuite intr-o sala de curs a vechii scoli din comuna, pina in 1991, cind primaria a pus la dispozitie etajul cu cele noua sali al gradinitei din satul Marotinul de Jos.
Expozitia a putut fi structurata in functie de profilul exponatelor, vizitatorii putind admira primele obiecte de uz casnic si unelte folosite de oamenii de prin partea locului, documente care atesta istoria comunei, doua colectii valoroase de icoane pictate pe lemn, dar si obiecte de cult, carti de patrimoniu, harti, o colectie de numismatica, artefacte din perioada cuceririi romane, o colectie de roci etc.
Ancuta are grija de tot
Muzeul se afla acum pe miini bune, pentru ca a fost lasat in grija profesorului de matematica Victor Ancuta, acum pensionar, un mare admirator al istoriei locurilor. El este administrator, paznic, ghid si restaurator la nevoie, muncind cu pasiune fara sa fie platit timp de aproape zece ani. De curind, conducerea primariei s-a gindit ca ar trebui rasplatit pentru activitatea sa, retribuindu-l cu 450.000 de lei pe luna, bani pe care Ancuta ii foloseste tot in beneficiul muzeului.
Fiecare obiect are o istorie a lui, bine cunoscuta de profesor, bucuros intotdeauna sa o impartaseasca si celor din jur. Marea lui durere este ca nu are bani suficienti sa restaureze o buna parte din obiectele expuse.
„Multe dintre exponate au inceput sa se degradeze si ar trebui restaurate, insa pina acum nu s-a reusit nici macar o datare a lor si asta pentru ca specialistii nu prea vin pe aici. Ar trebui facuta o evaluare a colectiei si restaurat ce se poate restaura. In muzeu sint expuse obiecte din lemn care incep sa putrezeasca. De asemenea, avem costume populare vechi pe care nu le putem spala cu sapun ori detergent pentru ca s-ar distruge tesatura“, a spus el.
Comori ale trecutului comunei
Chiar daca specialistii nu se inghesuie sa vina la Celaru, Ancuta stie ca multe dintre obiecte sint deosebit de valoroase. Printre ele se regasesc o evanghelie de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un fruntar de bordei, o masina de cusut veche de 200 de ani (repusa in stare de functionare tot de Ancuta), un picior de pat cu ascunzatoare pentru bani, dubla lui Cuza (un fel de banicioare) si o foaie de zestre.
Intr-o incapere se afla reproducerea interiorului unei gospodarii de altadata, care parca-i asteapta pe tarani sa se intoarca de la muncile cimpului. Masa este pusa, caucul de apa se afla in cui, testul si pirostriile stau alaturi, iar pe perete stau agatate palaria, bita si chimirul capului familiei.
Muzeul sta acum mai mult inchis pentru ca vizitatori nu mai sint de cind au intrat copiii in vacanta. Dar cei care vor sa admire aceste adevarate comori ale trecutului e suficient sa strige la poarta profesorului, in spatele cladirii muzeului, iar Victor Ancuta va da imediat fuga sa deschida. Caci un asemenea muzeu satesc nu s-a mai vazut in tot judetul, poate chiar in toata Oltenia.
