N-a pus geana pe geana mai bine de o saptamâna. Zile la rând nu s-a miscat de lânga dig, muncind cot la cot cu armata, jandarmii, satenii, incercând sa evite prapadul. De Paste a stat in curtea bisericii, indemnând oamenii sa spere in bunatatea lui Dumnezeu. Astazi, Constantin Raicea, primarul de la Bistret, nu se gândeste la vreun concediu. Ci cum sa readuca localitatea sa la viata de dinainte de nenorocire.
Joi dimineata era la primarie. Terminase de inspectat terenurile inghitite de Dunare, trecuse pe la dig sa verifice daca mai crescuse cumva apa peste noapte. Vizitase câteva familii abia intoarse din pribegie de pe la neamuri si se interesase daca utilajele de discuit si semanat si-au inceput treaba pe câmpurile neafectate. Acum se intorsese in birou sa-i cheme la curatenie pe cetatenii de la ajutorul social – de la ajutoare, de la toata nebunia, se strânsesera munti de gunoaie in comuna. Intre timp astepta o incarcatura de balansoare si leagane pentru copii, care ar fi trebuit sa fie montate de mai bine de trei saptamâni. Acum, ca s-a mai eliberat de treburi, poate sa se ocupe si de ele. Oricum, munca este singura care l-ar mai putea face sa uite.
„Daca nu luam initiativa, era prapad!“
„Plânge inima-n mine când vad prin ce-am trecut si cum am scapat! Când vad ce a ajuns Rastul, ma ia cu ameteala“. Dupa aproape doua saptamâni de când starea de urgenta s-a instalat incepând cu biroul sau, Constantin Raicea nu pare sa se fi linistit nici azi. Tresare la orice usa care se deschide, la orice târâit al telefonului. Chiar daca pericolul pare sa fi iertat Bistretul, primarul nu e linistit. Nici acum nu doarme, nici acum nu se poate aseza ca omul la masa. Obosit, cu ochii congestionati, sta mereu la pânda, la primarie ori pe teren, sa nu cumva sa-l ia prin surprindere vreo nenorocire. Timp are doar sa-si aminteasca infernul care pusese stapânire pe comuna sa.
„Daca nu luam initiativa, ce se intâmpla? Prapad!“, zice astazi Constantin Raicea, convins ca Bistretul a ramas in picioare in primul rând datorita lui.
A stiut de la inceput
Nu se produsese bresa lânga statia Ianosi, de pe teritoriul comunei Catane, când a inceput nebunia. „Am luat legatura cu primarul Spaimus de acolo si cu inginerul Ciocioana de la Bailesti si le-am adus la cunostinta ca digul de pe teritoriul comunei Catane este prabusit“, povesteste Raicea primele ore de criza. „Puteau sa apara grifoane, existând pericolul de rupere si de inundare a Rastului. Am stiut de la bun inceput despre ce e vorba – sunt de meserie electromecanic, am lucrat ani buni la sisteme de irigatii cu specialisti englezi. Inginerul a zis insa ca se pricepe: ca apa, când se va rupe digul, o va lua prima data spre Bistret. A fost exact invers: Catane, Negoi si Rast au fost inghitite de Dunare. Iar când apa s-a intors – cum stiam ca va face – si a ajuns la lacul Calugareni, de pe teritoriul Bistretului, am inceput munca infernala!“.
Opt localitati au scapat ca prin minune
Cu satenii de la ajutorul social s-au incarcat saci cu piatra si s-a astupat stavilarul din marginea satului. Apoi s-a mutat cu oameni cu tot la Gârla Staicului, unde a astupat si conducta de evacuare folosita pentru scurgerea apei din punctul Lunga. Debitul Dunarii a continuat sa creasca, pericolul la fel. Cum fortele proprii erau insuficiente, Raicea a solicitat atunci Prefecturii Dolj sa aduca utilaje, saci si, mai ales, specialisti de la politie, jandarmerie, intreprinderi pentru consolidarea digurilor de aparare.
„Pe fiecare zi au fost mobilizate in jur de opt sute de persoane, atât de la social, cât si de la armata, politie, jandarmi, institutii. S-au adus cantitati imense, mii de tone de piatra bruta, de balast, mii de saci, pentru a tine situatia sub control. Toata lumea a muncit cot la cot: români, tigani, mai saraci sau mai bogati. Nu m-am miscat de acolo, decât sa ma duc sa iau alte utilaje, alte transporturi, mâncare, apa. Trebuia sa fiu lânga oameni, sa muncesc cu ei, sa-i sustin. In primul rând, pentru ca eram primar. Apoi, ca toti ceilalti, ma temeam ca o sa pierd toata munca mea de o viata: casa mea era chiar la margine, in bataia pustii! Timp de doua saptamâni s-au depus toate eforturile omenesti posibile pentru ca apa sa nu vina! Sunt convins ca altfel am fi avut o adevarata catastrofa: Plosca, Bistretul Vechi, Cârna, Sapata, Macesul de Jos, Nedeia, Gighera, Zavalul ar fi fost sub ape“, se cutremura Raicea la gândul nenorocirii care a fost atât de aproape.
Familia – pe planul doi
Timp de aproape doua saptamâni, Bistretul a fost un adevarat câmp de lupta. S-au perindat directori, ministri, generali, Basescu, camioane cu piatra, tiruri cu alimente, carute cu mobila si animale. Toti si toate l-au gasit pe Raicea la datorie: ori la dig, ori la primarie, ori la oameni acasa, incercând sa-i linisteasca. A picotit pe apucate, intr-o camera de oaspeti a cladirii administrative. N-a gustat nimic – nu ca ar fi tinut vreun post. Noaptea de Inviere a petrecut-o in curtea bisericii. Nu alaturi de familie, cum ar fi dorit, in linistea solemna a locasului, departe de vuietul Dunarii. A stat cu oamenii Bistretului, plângând alaturi de ei, cu speranta in bunatatea lui Dumnezeu. Familia nu si-a vazut-o zile la rând. Reusise totusi sa-si trimita fiul cel mic la rude, la Craiova. Cosmin, cel mare, de 16 ani, a ramas sa aiba grija de gospodarie, câta vreme tatal era ocupat cu salvarea comunei. Nici Duminica Pastelui nu a fost tihnita: Constantin Raicea a fost iar pe dig.
„Am carat cu spinarea sacii cu nisip“, povesteste primarul cum a petrecut sarbatoarea. „Nu se mai putea circula cu utilaje si masini, doar elicopterele si salupele mai faceau fata situatiei. Apoi am impartit la oameni mâncare, cozonaci, conserve, apa minerala, oua. Eu n-am apucat nici sa ciocnesc. Pai, imi mai ardea?…“.
In loc de odihna, bilanturi
Astazi, la aproape doua saptamâni de când s-a declansat starea de urgenta la Bistret, primarul comunei a uitat ce inseamna odihna.
„Sunt obosit, sunt frânt, simt asta. Dar nu mai pot sa dorm“, zâmbeste, clipind des din ochii congestionati. „Si daca atipesc, visez tot digul si apa, si sacii cu nisip. Cât priveste mâncatul, m-am lasat de sportul asta!“.
Desi de vreo câteva nopti ajunge acasa, tot la primarie isi petrece zilele. Fie pândind debitul Dunarii si nivelul apei din gradini, fie socotind ce a mai ramas in curtile si pe pamânturile oamenilor, fie facând planuri pentru refacerea comunei.
„De aseara a mai crescut cu zece centimetri. Nu e pericol, se regleaza luciul apei. Dunarea nu mai are debitul mare, suntem scapati! Totusi, pierderile sunt mari: din 1.500 de hectare de pasune, au mai ramas doar 50, in spatele branistii Punctul Varzarii. Mai rau e cu animalele oamenilor, ca nu mai sunt furaje. Pâna acum au fost repartizate de la Urzicuta pentru vreo 2.000 de capete de oi, din cele 6.000 câte sunt in comuna. Pentru cele 1.000 de vite si cei 800 de cai – doar promisiuni. Urmeaza sa luam legatura cu primariile invecinate care nu sunt in zone inundabile, pentru a ne repartiza islazurile pentru pasunat“, trece Raicea in revista prioritatile Bistretului. Dupa rezolvarea lor, poate o sa incerce, totusi, sa traga un pui de somn.
