Brâncuşi. Pravila de la Craiova
de Petre Pandrea, Editura Vremea, 2010
Apare în anul de graţie 2010, la Editura „Vremea“, condusă de Silvia Colfescu, în premieră editorială, al doilea volum al trilogiei brâncuşiene a lui Petre Pandrea, unul dintre puţinii scriitori născuţi în părţile Olteniei, ale cărui scris şi ethos cultural le apreciez în absolut. Ca punct de referinţă nobilă, el nu are pandant aici, în secolul XX, decât pe Ion D. Sîrbu, un scriitor din acelaşi altoi, cu o biografie la fel de tumultuoasă, ambii învingători în ordinea spiritului, deşi trupurile le-au zăcut ani de zile în puşcăriile celor în care, culmea!, au crezut cândva. Cu autoironie frumoasă spunea despre sine: „Am candidat la eroism şi am eşuat“.
Cu un bagaj intelectual de excepţie, şcolit la şcoala juridică germană, sub atenta privire a lui Pîrvan sau Iorga, care-l apreciau pe merit, elev în copilărie al lui Nae Ionescu, la şcoala de cadeţi de la Mânăstirea Dealu, Petre Pandrea este, în opinia mea, un spirit ales, pe care Oltenia l-a dat după bătălii culturale în care minoratul nu avea ce căuta.
Poate că avea dreptate N. Porsenna, în „Regenerarea neamului românesc“ (1937) să atribuie „rasei“ olteneşti cele mai mizerabile defecte, dar tot aşa de bine se putea extazia de marile calităţi pe care anumiţi creatori născuţi aici le pot demonstra când au posibilitatea să o facă. Să ne reamintim un pic ce credea reputatul jurist şi scriitor despre… noi, înainte de a enumera o serie de mari creatori ai zonei şi de a comenta pe scurt cartea lui Pandrea despre maestrul său, Brâncuşi. Aşadar, după N. Porsenna, „aceia care manifestă însă cele mai originale cusururi, unele aidoma cu ale gasconilor, sunt oltenii. Aceste fenomene ale rasei noastre sunt mincinoşi fără pereche, guralivi, lăudăroşi, înfumuraţi până la demenţă; incorecţi, bănuitori şi răzbunători ca fiarele, ei apar ca interesante exemplare ale naturii primitive; toţi sunt nevropaţi, dervişi urlători, insuportabili în intimitate, foarte periculoşi în raporturile de afaceri, un dezastru în viaţa publică. Ei lasă impresia fenomenului ciudat al unei rase întregi de oameni nebuni. Prin îngrozitoarele lor defecte nimicesc toată opera clădită de marile calităţi şi de entuziasmul lor.
Însă, pe de altă parte, calităţile rasei olteneşti sunt atât de viguroase, încât exemplarele care nu posedă cusururile pomenite sunt elemente cu adevărat excepţionale“. Cutremurător, nu-i aşa? Şi, poate, cumva „clinic“, căci de aceste defecte insuportabile ne izbim noi şi astăzi printre semenii noştri din mândra regiune din care a pornit cândva, spre Paris, Constantin Brâncuşi. Faptul că la Craiova, ca să se întreţină la şcoală, spăla pahare la un birt de lângă gară ne spune ceva inclusiv despre felul cum ne protejăm talentele, nu-i aşa? Să nu ne lăudăm prea mult cu izbânzile noastre post-festum, mai ales când sunt ale altora.
Constantin Brâncuşi, ca şi Henry Coandă, s-a putut desăvârşi abia în Franţa, aşa cum Mircea Eliade (pe jumătate oltean, după bunic, „un hangiu de la Olt“) a reuşit în America graţie unui voinţe care, cuplată la geniul său ştiinţific, i-a cucerit pe americani.
Pandrea vede în Brâncuşi un „produs-exponent al unei colectivităţi umane“ (cum apreciază prefaţatorul cărţii, Ştefan Dimitriu), aceea a moşnenilor români care au afirmat principii de viaţă sănătoase în lupta lor cu adversităţile naturii şi ale diverselor stăpâniri.
Să-l lăsăm, însă, pe Pandrea să facă un admirabil portret al unui creator care se numără printre creatorii mari ai lumii din toate timpurile, într-o carte de o densitate ideatică şi spirituală care trebuie predată în obosita noastră şcoală de azi, tocmai pentru ca neamul românesc să „regenereze“: „Omul, filosoful şi artistul Constantin Brâncuşi (atât de disonant la Paris) reprezintă cristalizarea unor vechi bătălii ale spiritului european. Fenomenul individualist burghez cartezian şi kantian este efemer şi doar în vârstă de câteva secole. Omul, filosoful şi moralistul Brâncuşi, cu stilul său revoluţionar în Vest, are o vechime de două mii de ani şi reprezintă o chintesenţă de valori ale umanismului antic, medieval şi modern. Ţăranul liber Brâncuşi este omul liber şi plenitudinar în aspiraţia sa sacră spre libertate interioară, spre autonomia personalităţii, zăgăzuită în valori etico-individuale, în rânduială, în luptă cu materia, în cultul valorilor muncii şi ale vieţii fecunde, în cultul frumosului, al binelui, al adevărului, al dreptăţii şi al ordinii juridice în lume. Acesta este mesajul lui Brâncuşi printre esteţi şi negustori, printre mercenarii şi cosmopoliţii parizieni, londonezi şi new-yorkezi. Arta este justiţie absolută. Acest aforism trebuie înţeles fidel şi expus cu fidelitate“.
Pandrea şi Brâncuşi trebuie studiaţi în şcoli. Ceea ce scriu acum trebuie înţeles cu luciditate.
