Sfârşitul jocului.
România celor 20 de ani
de Vintilă Mihăilescu, Editura „Curtea Veche“
Cei care obişnuiesc să citească „Dilema veche“ au putut, probabil, observa din timp rubrica …@hai-hui.ro ţinută de antropologul Vintilă Mihăilescu. Savoarea textelor sale, care surprind instantanee de viaţă pe care alţii le trec îndeobşte cu vederea, unde observaţia acută face casă bună cu insolitul şi surpriza, este ideal ambalată într-un discurs de excelentă ţinută intelectuală. De altfel, Vintilă Mihăilescu, fost director al Muzeului Ţăranului Român până în 2008, este un specialist de reputaţie europeană în domeniul său, fiind invitat să colaboreze cu universităţi prestigioase precum cele din Aix-en-Provence, Bordeaux, Lyon II, Montpellier, Neuchatel, Perugia etc. Un singur lucru m-a „supărat“ în toţi aceşti ani la Vintilă Mihăilescu: ca om născut lângă Caracal, nu pot accepta că etimologia numelui micului, dar frumosului (cândva) oraş poate veni de la karakul, o oaie din Asia. Nu îmi pot permite să mi se dărâme încă un mit. Caracal se trage cert, indubitabil, cât pot eu spune de tare, de la Caracalla. Cu doi de l. Dixit!
Cele mai multe dintre articolele reunite în „Sfârşitul jocului“ se revendică de la ceea ce se numeşte «discurs identitar», într-o analiză subtilă, irigată de un umor de calitate care face accesibilă înţelegerea oricărui cititor mai curios din fire. Şi cum tot românul s-a născut curios, e de aşteptat ca diagnosticele lui Vintilă Mihăilescu, fie că vizează porcul naţional (legal sau real!) sau derivatul gastronomic al acestuia, celebra, pe drept cuvânt, sarma, să devină adevărate profeţii despre un mod românesc de a fi în lume, cu toate consecinţele ridicol-tragice care decurg de aici. Cum identitatea este «un fapt de conştiinţă», dar şi un «act de putere», putem deduce că aceasta trimite la o anumită apartenenţă – cu sens, neapărat cu sens! – în speţă românească, pentru că pe noi nu ne interesează, nu-i aşa, alţii! Dar dacă alţii sunt interesaţi de noi? Ei, la asta nu ne-am fi gândit…
Cum, iarăşi, identitatea este nemijlocit legată de tradiţie (care ar fi «o invenţie reuşită», după unii), ar rezulta că noi, românii, cam ştim cine şi ce suntem, din tată în fiu: cumva, «eternii ţărani ai istoriei?» Nu, hotărât nu, căci, deşi ne revendicăm viguroşi de la o anumită tradiţie istorică, pe care o celebrăm în termeni de hiperbolă naţională, nu prea ne mai convine să apărem astfel în faţa Europei… urbane. Noica respinsese clar acest lucru încă din anii ‘30. Dar s-a schimbat ceva după 1990? Poate, dar nu şi năravurile. Vintilă Mihăilescu ne poate da unele răspunsuri sugestive urmărindu-i impecabilele demonstraţiii într-o carte unde aflăm inclusiv de ce iubim sarmalale, această mirifică hrană a zeilor brevetată pe sol românesc. Oare aşa să fie? Se pare că sarmaua profund românească îşi are leagănul în… Grecia antică, iar turcii ştiau deja ceva despre ea la venirea lor pe aici. Ce mai contează? Noi ştim că e a noastră. Sau, vorba slovenei pe care Vintilă Mihăilescu o întâlneşte la Sofia, la un congres balcanic, şi care se arată dezamăgită de sarmaua din farfuria ei: « These are not real sarmi! ».
Te cred şi eu, era o biată sarma bulgărească…
Volumul lui Vintilă Mihăilescu trece însă de acest anecdotism pasager, nu mai puţin relevant pentru imaginarul naţional, şi are meritul de a ne propune realmente un mod de gândire care să ne tulbure niţel prejudecăţile etnologice şi antropologice dobândite într-o viaţă dedicată sarmalei, ţuicii de prună şi zaibărului de Băileşti!
