Nocturnă în Chile
de Roberto Bolano, Editura Curtea Veche, 2008
Am mai scris în acest colţ de pagină despre două cărţi ale prozatorului chilian Roberto Bolano şi mărturisesc că, deşi nu mă dau în vânt după modele zilei care suie autori în topuri internaţionale repede uitate a doua zi, împărtăşesc entuziasmul lucid al celei ce a fost marea scriitoare Susan Sontag în ceea ce priveşte literatura acestuia: „Cel mai influent şi admirat romancier al generaţiei sale din întreaga lume hispanică“.
Mă bucur că Editura Curtea Veche a introdus în spaţiul cultural românesc cărţile acestui autor extraordinar („O stea îndepărtată“ şi „Târfe asasine“, până acum), un poet care a trecut la proză, însă nu a părăsit niciodată poezia. Fraza sa himeristă (cu expresia poetului Vasile Baghiu) este caldă şi învăluitoare ca un vis straniu care se continuă în alt vis, într-o înlănţuire de imagini care se amestecă într-o mirobolantă desfăşurare de sensuri iniţiatice, dar nu obscure. Atunci când te trezeşti, odată cu povestitorul care te-a plimbat prin oglinzile lumii sale crepusculare, te încearcă un adevărat sentiment de regret: după lumea în care ai păşit şi după o stare pe care aş numi-o pur şi simplu „bolaniană“. Aşa ceva este, mai mereu, amprenta sigură a unui autor mare.
Sebastian Uruttia Lacroix, preot catolic şi aspirant la gloria literară, sub „nom de plume“ (pseudonimul) H. Ibacache rememorează o viaţă trăită întru Domnul, dar sub semnul marii vanităţi care poate fi literatura. O naraţiune la persoana I, cu o frază demnă de Proust, în care tânărul servant al Bisericii şi al Literaturii este şi Martorul unei degradări a vieţii chiliene în perioada regimului Allende (temă aproape recurentă la Bolano), dar şi al Juntei militare conduse de Augusto Pinochet, care l-a doborât de la putere pe fostul lider socialist.
O lume într-adevăr degradată, în care puterea ameninţătoare nu poate înfrânge pasiunea pentru literatură şi artă, pentru libertatea spiritului, unde personalităţi precum criticul cel mai important al ţării, Farewell, se întretaie cu poeţi precum Pablo Nruda, prezent ca un personaj legendar într-una din scenele cărţii sau cu ceilalţi corifei ai literaturii chiliene, Nicanor Parra sau Enrique Lihn.
Este o pledoarie pentru viaţă şi iertare într-o lume demonizată de pasiunile tenebroase ale oamenilor (excelentă scena salonului literar deţinut de Maria Canales, în subsolul casei de primire unde erau, totodată, torturaţi deţinuţii care erau disidenţi ai regimului Pinochet). De altfel, însuşi Bolano a avut o relaţie foarte controversată cu ţara sa, aflat permanent într-un exil care s-a încheiat cu stabilirea sa în Spania, unde a şi murit, la doar 50 de ani, în 2003.
A primit distincţii literare spaniole importante, dar steaua lui literară a urcat pe firmament abia după moartea sa prematură, când au fost descoperite numeroase manuscrise nepublicate. Este un autor de o rară conştiinţă şi probitate morală, dublat de un profesionist al scrisului care-şi gândeşte astfel demersul existenţial şi scriptural, ca în această reflexie amară a trecerii artistului pe pământ: „… opera, pe care adesea credem că o ştim, şi în fond o cunoaştem destul de puţin, misterul pe care îl purtăm în inimă şi pe care într-un moment de slăbiciune îl etalăm pe o tavă cu inscripţii miceniene, caractere care bâlbâie prin istoria noastră şi prin dorinţele noastre, dar care în realitate sunt doar o bâlbâială despre rătăcirile noastre, cele în care am căzut şi nu ştim încă, iar noi am pus inima pe tava aceea rece, inima, inima, inima…“.
Dar adevărata forţă a unui autor important este să ne arate inima lui, slăbiciunea de a fi om şi creator deopotrivă, nu credeţi?
