Diavolul şi ucenicul său:
Nae Ionescu – Mihail Sebastian
de Marta Petreu
Editura Polirom 2009
Una dintre cărţile cele mai viu comentate şi aprig dezbătute vara aceasta a fost cartea Martei Petreu, „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“, apărută la Editura Polirom, în colecţia „Plural“.
Dacă pentru cititorii de azi numele lui Nae Ionescu, filozof şi gazetar interbelic, apropiat al regelui Carol al II-lea, nu mai spune ceva decât unor specialişti, cel al lui Mihail Sebastian, prozator şi dramaturg cu o anumită reputaţie consolidată inclusiv în comunism, a devenit prilej de dezbatere intelectuală după publicarea, în 1996, a unui „Jurnal“ mai mult decât revelator pentru o epocă atât de controversată.
„Jurnalul“ (1935-1944) lui Sebastian creionează figura unui scriitor măcinat de incertitudini şi copleşit de vremurile pe care le trăieşte: antisemitismul este în creştere într-o perioadă în care ascensiunea lui Hitler şi Mussolini devine tot mai ameninţătoare pentru pacea Europei. În tot acest timp, prietenii săi cei mai buni, între care şi Mircea Eliade, devin legionari convinşi de măreţia unei organizaţii care îşi construieşte o platformă populară inclusiv pe atacuri antievreieşti.
Nu e de mirare ca Mihail Sebastian, pe numele său de evreu Iosef Hechter, simte cum tot eşafodajul său teoretic referitor la misiunea unui scriitor şi a unui intelectual se năruie. Totuşi, a fost Sebastian la începuturile sale gazetăreşti un intelectual şi un gazetar democrat? Iată întrebarea căreia Marta Petreu, poet, filozof şi redactor-şef al revistei clujene Apostrof, încearcă să-i răspundă cât mai documentat cu putinţă. Pentru cine nu ştie, Mihail Sebastian a fost în perioada 1927-1934 gazetar la Cuvântul, una dintre cele mai redutabile publicaţii din interbelic, prin semnăturile adunate acolo, ca şi prin programul editorial impus de Nae Ionescu. Descoperit de Nae încă de pe când era elev la Brăila, viitorul scriitor intră cu timiditate în citadela publicistică a naţionalismului şi tradiţionalismului românesc şi se înscrie, prin articolele publicate, în linia „năistă“ care profesa închiderea României în graniţele unei autarhii indiferentă la circulaţia capitalului internaţional şi la experienţa competiţiei de acelaşi nivel.
Marta Petreu încearcă şi reuşeşte convingător să demonstreze că în această perioadă, începând cu 1928, M. Sebastian este un gazetar antidemocrat (cercetătoarea îl numeşte „extremist de dreapta, moderat“), evoluând în siajul lui Nae Ionescu. Acesta postula de la înălţimea reputaţiei sale de guru al Generaţiei ’27 (din care fac parte, între alţii, Eliade, Noica, Vulcănescu, Cioran, Comarnescu) faptul că lumea trebuie schimbată prin revoluţie. Pentru Nae, ca şi pentru prea fidelul său cirac democraţia şi capitalismul erau considerate drept nişte „figuri ale morţii“, liberalismul epocii era văzut ca formalist şi corupt, ţărăniştii rataseră reformarea ţării, parlamentarismul era desuet, însuşi regele Carol al II-lea dovedindu-se un oportunist cu memorie scurtă (Nae contribuie destul la aducerea lui în ţară prin campanii de presă susţinute).
Articolele lui Sebastian îl arată, deci, într-o ipostază greu de acceptat de cei care îl consideră, prin decupajele făcute anterior din articolele sale de după 1935, ca şi din paginile suferitoare din „Jurnal“, drept o victimă a unui sistem ce se îndrepta cu paşi repezi spre anarhie şi haos social..
Marta Petreu demonstrează cum Sebastian este în epoca de care se ocupă mai degrabă un admirator al lui Mussolini (nu şi al lui Hitler, însă), prefigurând gazetăria furibundă de mai târziu a unor Eliade sau Noica, adepţi ai unui legionarism supărător până azi pentru memoria lor vie.
Fără a avea cuvântul greu de spus în materie de antidemocraţie al lui Nae, nestructurat ca ideolog reacţionar şi fără o capacitate reală de a configura o doctrină, Sebastian este emulul său patetic, urechist, strălucitor adesea în expresie, incapabil de remuşcări până în momentul închiderii Cuvântul-ui şi al arestării maestrului său, în 1934, în urma propagandei legionare făcute de gazetă, inclusiv prin semnăturile lui Vasile Marin şi Corneliu Zelea Codreanu.
Schimbarea de după 1935 survine tocmai după ce combustia articolelor sale politice îl arde aproape la propriu pe un scriitor care a susţinut o lungă perioadă, în răspăr cu propria etnie, cu care a polemizat din plin, că este un autentic român, de la Dunăre, interesat pe linia naţionalismului ce cultiva din plin şarja anticapitalistă, dar şi polemica de tip antisemit. Straniu paradox…
Cartea Martei Petreu, viu comentată după apariţie, a stârnit controverse, mergând de la aprobarea entuziastă a unor N. Manolescu, I.B. Lefter, Vl. Tismăneanu sau O. Pecican, până la critici dure venite din partea altora: Radu Cosaşu, Ioana Pîrvulescu, D. C.-Enache.
Întru totul, studiul este remarcabil, bine documentat, scris cu pasiune şi competenţă (poate cu un plus de ton ultragiat în momentele în care îl ia pe Sebastian la „refec“), reconfigurând imaginea unui autor bine plasat în disputele intelectuale şi polemice ale epocii, răstălmăcit şi nu tocmai corect situat în posteritate.
